Archive for the ‘Meditaţii’ Category

Iacov 2:8

noiembrie 22, 2012

„Dacă împliniţi legea împărătească, potrivit Scripturii <Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi>, bine faceţi.”

Dragostea este Legea fundamentală, este Constituţia Împărăţiei lui Dumnezeu. Din ea izvorăsc, apoi, toate celelalte legi şi rânduieli, pe care trebuie să le împlinească făpturile lui Dumnezeu. Versetul de mai sus o numeşte „Legea împărătească”.

În adevăr, când te stăpâneşte dragostea, nu mai poţi face altceva decât ceea ce este natura ei, felul ei de a fi. (Împărat înseamnă stăpân sau cel care stăpâneşte cu putere. Este un cuvânt de origine latină – imperator). Dragostea, ca lege împărătească stăpâneşte cu putere pe toţi supuşii ei. Şi ce fericită este stăpânirea dragoste! Ea este viaţă şi lumină, mângâiere şi luceaţă pentru toate fiinţele, căci nicăieri nu este siguranţă şi odihnă ca sub aripile ei. De la cele mai d ejos fiinţe până la cele mai de sus, adică de la animale până la îngeri şi până la Dumnezeu, toată scara vieţii deci, dragostea este dulce şi mângâietoare şi dorită totdeauna.

Un miner dintr-un orăşel din Anglia a povestit un caz ieşit cu totul din comun. Spunea că înapoindu-se acasă, de la lucru, pe marginea şoselei, a văzut doi şobolani, care se plimbau liniştiţi unul lângă altul, ţinând amândoi un pai între dinţii lor. Minerul a lovit cu bastonul în şobolani şi a omorât pe unul din ei. Dar, spre marea sa uimire, observă că al doilea şobolan nu lăsase paiul idn gură şi că rămăsese pe loc întorcând capul speriat. Nici un zgomot nu a urnit pe şobolan din loc. Atunci de curiozitate, minerul a prins rozătorul, la- luat în mâinile sale şi examinându-l mai de aproape a băgat de seamă că era orb, deci fără putinţă de a-şi continua drumul. Minerului i-a părut rău de fapta sa, căci abia acum şi-a dat seama de crima pe care a săvârşit-o, nimicind această prietenie gingaşă, întemeiată pe iubire şi lepădare de sine. Unul din şobolani fiind orb, celălalt a apucat un pai pe care l-a pus în gura aproapelui său neputincios, ca să-i fie călăuză pe cărare. Minerul a dus acasă şobolanul orb şi în ziua următoare l-a predat Direcţiunii Societăţii Zoologice din Londra.

Dacă şi animalele necuvântătoare înţeleg şi practică dragostea de aproapele, cu cât mai mult noi oamenii, cu cât mai mult noi urmaşii Domnului Cristos, fii ai dragostei, trebuie să trăim dragostea!

„Dacă împliniţi legea împărătească, potrivit Scripturii <Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi>, bine faceţi.”

De fapt numai aşa facem bine.

Numai în dragoste se poate făptui cu adevărat binele, numai în dragoste se pot alina cu adevărat suferinţele semenilor noştri, numai îndragoste se dovedeşte cu adevărat credinţa cea din Dumnezeu. Dragsoeta este temelia fericirii, este viaţa dumnezeiască din om.

Iacov 2:7

noiembrie 21, 2012

„Nu batjocoresc ei frumosul nume pe care îl purtaţi?”

Bogaţii în cele religioase (în duhul de partidă) batjocoresc pe cei ce ţin credinţa lui Isus, spunându-le „eretici”, „încăpăţânaţi”, „nesupuşi”, „stăpâniţi de draci”. Talmudul zice că sunt trei cununi: cununa legii, cununa preoţiei şi cununa împărătească. Dar cununa numelui bun este superioară tuturor acestora. (vezi Prov. 22:1; Ecl. 7:1).

Care este frumosul nume pe care-l poartă cei credincioşi? Unul singur: Dumnezeu, Cristos (Isaia 43:7; Ieremia 13:11). Cuvântul creştin înseamnă al lui Cristos, iar  copil al lui Dumnezeu este mărturisirea naşterii din nou din Dumnezeu, a celui mântuit prin credinţa în Domnul Isus Cristos. Dumnezeu ne-a dat Numele Său, ca să fie al nostru şi să-L purtăm înălţat în lumină pretutindeni şi în orice timp. Odată cu naşterea noastră din Dumnezeu, Dumnezeu a scris pe frunţile noastre (fiinţa noastră) Numele Său (Apoc. 22:4). Şi poate fi oare în tot universul un nume mai frumos ca Numele Său? Numele lui Dumnezeu nu este un cuvânt gol, ci este o realitate puternică, este ceea ce este El, arătarea Fiinţei Lui, a însuşirilor şi naturii Lui. Dumnezeu este Dragoste, este Lumină, este Adevăr, este Sfinţenie, etc. Acestea sunt câteva din Numele Lui. Dar El este mai mult decât Îl putem noi numi. Numele Lui, în întregime, nu-L poate cuprinde vreun cuvânt rostit de limbă omenească sau îngerească. El este ceea ce este. (Exod 3:14). Numele lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Cristos, Fiul Său, este o mireasmă vărsată (Cânt. Cânt. 1:3), care umple întregul univers şi întreaga veşnicie. Cine are simţul mirosului duhovnicesc sănătos, Îl simte pretutindeni şi se desfătează în El. Numele lui Dumnezeu şi al Domnului Isus, Fiul Său, este un turn tare (Prov. 18:10) şi oricine se adăposteşte în El este în siguranţă.

Aşa este (trebuie să fie) numele nostru, fraţii mei, dacă suntem născuţi din Dumnezeu, dacă l-am primit cu adevărat pe Domnul Isus Cristos ca Mântuittor al nostru personal şi ca Domn şi Mire al vieţii noastre.  (Efeseni 3:17; 1 Petru 3:15). Cum este El trebuie să fim şi noi (1 Ioan 2:6), pentru că avem firea (natura) Lui. Din această nouă fire izvorăşte şi numele nostru. Pe oriunde mergem, ducem Numele Lui, vestim Numele Lui, înălţăm Numele Lui.

Numele lui Dumnezeu este steagul Lui înălţat pe clădirea vieţii noastre. El trebuie să fie văzut de oricine în orice timp. O singură chemare avem, o singură slujbă avem de făcut pe pământ: să vestim, să înălţăm şi să lăudăm Numele Lui (Deut. 32:3; Psalm 22:22; F. Ap. 19:17, Romani 9:17; Psalm 111:1 etc.). Dacă trăirea noastră nu este la înălţimea Numelui pe care-L purtăm, atunci tăgăduim şi luăm în deşert acest frumos Nume (Apoc. 3:8; Exod 20:7) şi din pricina noastră, este hulit Numele lui Dumnezeu (Romani 2:24).

Mare atenţie, fraţii mei!

Noi înălţăm sau coborâm, cinstim sau necinstim Numele Domnului pe care-L purtăm, după cum ni-e traiul de fiecare clipă. Să nu uităm lucrul acesta, căci nu avem ceva mai însemnat de făcut în viaţa pământească – dacă suntem creştini.

Iacov 2:6

noiembrie 20, 2012

Şi voi înjosiţi pe cel sărac! Oare nu bogaţii vă asupresc şi vă târăsc înaintea judecătorilor?

Pagubele şi durerile cele mai mari în Biserica Domnului Isus vin nu din partea fraţilor simpli, ci din partea celor care se pretind a fi ceva. Nu cei săraci cu duhul tulbură pacea în adunare, ci bogaţii, care au multe cunoştinţe şi ocupă anumite scaune. Istoria bisericii dovedeşte din plin lucrul acesta. „Bogaţii” aceştia, adică în cele religioase (Apoc. 3:17), au devenit prigonitori de fraţi, târându-i în judecăţi şi osândindu-i în Numele lui Dumnezeu. Lor li se potriveşte vorba spusă de Domnul Isus Cristos: „Au să vă dea afară din sinagogi, ba încă, va veni vremea când oricine vă va ucide, să ceradă că aduce o slujbă lui Dumnezeu.” (Ioan 16::2).

Adevăratul copil al lui Dumnezeu priveşte cu atenţie la tot ce se petrece în Biserică şi alege, în lumina Duhului Sfânt, tot ce alege Dumnezeu şi lucrează cum lucrează Dumnezeu. El nu trece de partea bogaţilor, ci totdeauna rămâne cu cei săraci, cu cei simpli şi împreună cu ei se bucură şi lucrează pe ogorul Evangheliei. Credinciosul adevărat nu înjoseşte pe nimeni, ci el îşi dă toată silinţa să ridice pe toţi oamenii, din orice stare de păcat, la Domnul Isus Mântuitorul. Numai diavolul înjoseşte alte fiinţe. Domnul Isus totdeauna ridică. Cei cu adevărat ridicaţi din păcat şi din duhul lumii, cu aceştia urmaşul Domnului Isus trebuie să se poarte ca Mântuitorul său. Prin veghere şi rugăciune, prin cercetarea şi adâncirea Scripturilor, prin trăirea necurmată sub călăuzirea Duhului Sfânt, credinciosul trebuie să-şi însuşească necurmat felul de a fi al Domnului Isus şi aşa trebuie să trăiască, să iubească şi să lucreze.

Iacov 2:5

noiembrie 19, 2012

„Ascultaţi preaiubiţii mei fraţi: n-a ales Dumnezeu pe cei ce sunt săraci în ochii lumi acesteia, ca să-i facă bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei, pe care a făgăduit-o celor ce-L iubesc?”

 

Să fim atenţi totdeauna l aDumnezeu, la felul Lui de a fi, la felul Lui de gândire şi lucrare, la alegerea Lui, la dragostea şi jertfa Lui, căci numai când suntem atenţi, pricepem voia Lui, adevărul Lui, calea Lui. Numai când suntem atenţi la El, nu greşim în trăirea noastră, nu ne poticnim în alergarea noastră şi nu suntem înfrânţi în lupta noastră. Îndemnul pe care ni-l dă Duhul Sfânt în versetul de mai sus, are în vedere trezirea noastră, ca să fim atenţi tot timpul la Dumnezeu, la Domnul Isus Cristos, şi astfel să putem trăi o viaţă normală de creştini şi de slujitori ai Săi.

„… n-a ales Dumnezeu pe cei ce sunt săraci în ochii lumii, ca să-i facă bogaţi în credinţă…?

Să fim atenţi, deci la alegerea lui Dumnezeu. Nu poţi să aduni cu Dumnezeu, decât ceea ce Îi place Lui să adune. Şi El nu culege, ci alege. Dacă învăţăm să alegem ca Dumnezeu, nu vom aduna în cămara vieţii noastre lucrur fără valoare şi ne vom îmbogăţi în valori duhovniceşti, care sunt veşnice  şi purtătoare de fericire. Dumnezeu alege sărăcia, pentru că ea uşurează alergarea celor care vor să ajungă în Împărăţia cea veşnică. Zice sf. Ioan Gură-de-aur: „Nu te scârbi de sărăcia ta, căci sărăcia face mai uşoară călătoria spre ceruri.” Tot el zice mai departe: „Stai liniştit la limanul sărăciei…”

Cine stă liniştit la limanul sărăciei în cele trecătoare, va fi îmbogăţit în cele veşnice. Cu cât eşti mai golit de credinţa ta, eşti mai umplut de credinţa lui Isus. (Iacov 2:1). Cu eşti ieşit de sub stăpânirea ta sau a omului, intri sub stăpânirea lui Dumnezeu, adică în Împărăţia Lui. Iubeşti pe Dumnezeu numai în măsura în care ai primit felul Lui în viaţa ta. Altfel este numai vorbă goală. Adevăraţii credincioşi ai Domnului Isus sunt bogaţi în valori duhovniceşti şi, la rândul lor, îmbogăţesc şi pe alţii.

„… bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei…”

Aşa vrea Dumnezeu să ne facă, dar, mai întâi vrea să fim liberi de poverile pământeşti. Cine-i bogat în cele ale pământului, cine are inima plină cu cele ale lumii acesteia, este sărac în cele ale lui Dumnezeu, sărac în fericire. Săraci şi cerşetori, iată ce eram din fire. Dar harul face din noi morştenitori ai unui scaun de slavă. Domnul ne făgăduieşte şi ne pregăteşte o Împărăţie în care se vor desfăşura toate bogăţiile harului şi slavei Sale unde vor domni veşnic bucuria, pacea şi fericirea; o Împărăţie care nu poate fi zdruncinată şi care va rămâne totdeauna. Dar care sunt moştenitorii adevăraţi ai acestei Împărăţii? Sunt săracii acestei lumi – săraci în duhul lor, nu numai în cele materiale şi bogaţi în credinţă. Aceşti săraci în duh, sunt cei care-şi pun încrederea lor în Dumnezeu harului, care cred cu tărie făgăduinţele Domnului Isus Cristos şi a căror credinţă se arată prin faptele lor, sunt cei care iubesc pe Dumnezeu pentru că El i-a iubit mai întâi şi a turnat dragostea Sa în inimile lor prin Duhul Sfânt.

Dragul meu, eşti şi tu din numărul acestor moştenitori ai Împărăţiei? Să ştii că numele noastre, ale celor care credem în Mântuitorul Isus Cristos, sunt scrise în ceruri, de aceea trebuie să ne bucurăm şi să mulţumim neîncetat Dumnezeului harului, care ne-a mântuit.

Iacov 2:4

noiembrie 14, 2012

„Nu faceţi voi oare o deosebire în voi înşivă şi nu vă faceţi voi judecători cu gânduri rele?”

Duhul Sfânt, prin robul lui Dumnezeu, Iacov, ne arată şi ne învaţă limpede că trebuie să preţuim pe oameni nu pentru ceea ce au, ci pentru ceea ce sut. Poate să fie cineva bogat înaintea lui Dumnezeu, deşi e sărac în faţa oamenilor. Poate să fie cineva moştenitor al cerului, deşi e îmbrăcat în haine strălucitoare. Să nu judecăm pe nimeni numai după partea din afară, după poziţia lui pământească, după gruparea religioasă din care face parte cu trupul. Nu aşa judecă Dumnezeu, iar noi dacă suntem copiii Lui, trebuie să învăţăm să gândim ca El, să lucrăm ca El, şi să fim ca El, oricând, oriunde şi faţă de oricine. Mulţi dintre credincioşii Domnului Isus greşesc în privinţa aceasta. Ei judecă după înfăţişare şi după cele auzite de la unul şi de la altul şi rostesc, apoi, sentinţe nedrepte şi pripite.

Dar tu, fratele meu, care citeşti aceste rânduri, cum judeci? Cum priveşti pe oameni?

Trebuie să respectăm pe orice om de pe pământ. Pe credincioşi pentru că sunt copii ai lui Dumnezeu şi respectându-i pe ei, respectăm pe Dumnezeu, iar pe necredincioşi să-i respectăm pentru că şi ei sunt oameni, pentru care Domnul Isus a plătit preţul răscumpărăriişi că vor deveni şi ei copii ai lui Dumnezeu. Nu pierdem nimic atunci când respectăm pe cineva, care n-ar merita respect. Dar pierdem totdeauna când nu dăm respectul cuvenit oricărui om. Mai bine să vezi pe cineva mai mult decât este, decât mai puţin. Aşa de învaţă Dumnezeu, aşa dovedim că suntem copii ai Săi, răscumpăraţi prin jertfa Domnului Isus.

Iacov 2:3

noiembrie 13, 2012

„Şi voi puneţi ochii pe cel ce poartă haina strălucitoare şi-i ziceţi: „Tu şezi în locul acesta bun”, şi apoi ziceţi săracului: „Tu stai colo în picioare!” sau „Şezi jos la picioarele mele!”

Creştinul, adică omul care de bună voie s-a predat Domnului Isus, primindu-L prin credinţă şi pocăinţă, ca Mântuitor personal, trebuie să devină pe zi ce trece, tot mai asemănător cu El, să aibă felul Lui de a fi în toate privinţele şi faţă de oricine. Nu este uşor să-ţi frângi firea veche, cu toate apucăturile ei, şi să o ţii pe cruce. Cu puterea Domnului însă, dacă te-ai predat cu adevărat Lui,s e poate. După firea noastră pământească, noi suntem părtinitori, mărginiţi, nesupuşi adevărului şi stăpâniţi de felul de gândire al veacului în care trăim. După firea cea nouă însă, firea născută din Dumnezeu, avem gândirea lui Dumnezeu şi felul Lui de a fi. Ne place ce-I place Lui, lucrăm lucrările Lui şi suntem nepărtinitori ca El. Ochii noştrii se opresc numai pe lucrurile pe care se opresc ochii Lui; picioarele noastre merg numai pe căile pe care merg picioarele Lui; mintea noastră judecă aşa cum judecă El.

Voi puneţi ochii pe cel ce poartă haina strălucitoare…

Ochii duhovniceşti se opresc la cele duhovniceşti; ochii fireşti se opresc la materie, la cele trecătoare. După cum sunt ochii aşa este şi inima omului şi după cum îi este inima aşa îi sunt şi ochii. Ucenicii Domnului Isus, fiind încă fireşti, li s-au oprit ochii la măreţele ziduri ale templului, dar Domnul Isus le-a spus blând şi apăsat: „Vedeţi aceste ziduri mari? Nu va rămânea aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.” (Marcu 13:1-2). Numai când nu suntem sută la sută sub stăpânirea Duhului Sfânt, suntem părtinitori, nesiguri, plini de teamă şi ochii ni se opresc la cele materiale (chiar şi lucrurile materiale de care se folosesc religiile nu trebuie să ne atragă privirile de la lucrurile Duhului).

Cu cât suntem mai duhovniceşti, cu atât suntem mai liberi de materie, mai nepărtinitori în dragoste şi în gândire, mai asemănători cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus Cristos în toate privinţele. Naşterea din nou, prin care am trecut – dacă am trecut – ne va duce la această fericită stare de îndumnezeire, pentru că acesta este mersul normal al făpturii celei noi. Nu numai viaţa morală este semnul celui născut din nou, ci felul de a fi al lui Dumnezeu: în gândire, în dragoste, în lucrare şi în umblare. Poţi avea o viaţă de înaltă morală şi să nu fii născut din nou. Repet: naşterea din nou te deosebeşte fundamental de felul de a fi al lumii şi îţi să felul de a fi al lui Dumnezeu – asemănarea cu El.

Iacov 2:2

noiembrie 12, 2012

„Căci de pildă, dacă intră în adunarea voastră un om cu un inel de aur şi cu o haină strălucitoare, şi intră şi un sărac îmbrăcat prost”

Adunarea copiilor lui Dumnezeu este adunarea lui Dumnezeu; El este Centrul şi Stăpânul ei. Toată atenţia lor trebuie îndreptată clipă de clipă spre Stăpânul şi Viaţa Adunării, căci numai atunci au cu adevărat folos de strângerea lor laolaltă. Dumnezeu ca Stăpân al adunării credincioşilor Săi, vrea să le dea, de fiecare dată când se strâng o lecţie duhovnicească, prin care să-i înveţe felul de viaţă din Împărăţia Sa. De aceea le cere deplină atenţie şi deplină ascultare. Dacă gândul şi inima noastră sunt îndreptate întregi spre Dumnezeu şi spre Domnul Isus Cristos, nu mai avem timp să privim la oameni, atunci când suntem în adunare. În adunare, ca să putem primi binecuvântările lui Dumnezeu, trebuie să fim liberi de toate îngrijorările vieţii, de toate gândurile şi simţămintele străine, de toate pornirile de judecată a aproapelui şi fratelui nostru. Să ne bucurăm de Domnul, care ne vorbeşte prin Cuvântul Său, să ne bucurăm de toţi fraţii noştrii pe care-i vedem şi împreună să dăm slavă Celui care ne-a răscumpărat şi ne-a făcut copii ai Săi. Dacă astfel de stare ne stăpâneşte, nu vom aluneca în prăpăstiile criticii şi nu vom pierde rostul ostenelii venirii la adunare. Adunarea copiilor lui Dumnezeu este şcoala dragostei. De fiecare dată trebuie să plecăm din adunare, mai împrospătaţi în dragoste unii faţă de alţii, mai eliberaţi de felul de gândire al veacului în care trăim, mai alipiţi de Marele nostru Mântuitor.

Iacov 2:1

noiembrie 9, 2012

„Fraţii mei, să nu ţineţi credinţa Domnului Isus Cristos, Domnul slavei, căutând la faţa omului.”

„Credinţa Domnului Isus”, nu „credinţa în Domnul Isus”.

Ce credinţă avea Domnul Isus?

Credinţa trebuie ţinută. Poţi să o laşi deoparte pentru un timp şi atunci umbli în întunericul deznădejdii, al rătăcirii şi al morţii. Credinţa Domnului Isus nu este confesionalistă, naţionalistă sau susţinătoarea unei clase sociale. Credinţa aceasta contopeşte omul cu Dumnezeu, cu felul Lui de a fi. Cine ţine credinţa, va fi ţinut şi el de credinţă. Numai o credinţă este adevărată şi aducătoare de mântuire: credinţa Domnului Isus Cristos. Nu credinţa mea, nici credinţa unui om sau a unui grup de oameni trebuie să urmez, ci crdinţa Domnului Isus Cristos. După cum nu pot să iubesc cu adevărat cu iubirea mea, ci numai cu iubirea Domnului Isus.  După cum nu pot să biruiesc ispitele cu puterea mea, ci numai cu puterea Domnului Isus.

Tot aşa, nu pot să mă mântuiesc şi să ajung la adevăr cu credinţa mea, ci  cu credinţa Domnului Isus. Cu nimic al meu n u pot să păşesc pe calea vieţii celei noi, ci numia cu ceea ce este al Domnului Cristos. Credinţa este un har, pe care Dumnezeu l-a turnat în inimile noastre (Iuda 3, Fiilpeni 1:29). Credinţa Domnului Isus Cristos vine în inima oricărui păcătos care aude Cuvântul lui Dumnezeu şi-l primeşte (Romani 10:17). Cine a primit această credinţă, să nu se teamă şi să nu se ruşineze de oameni, ci să meargă pe calea ei până la capăt şi va primi cununa vieţii veşnice.

„Fraţii mei, să nu ţineţi credinţa Domnului Isus Cristos, Domnul slavei, căutând la faţa omului.”

Zice Clement Alexandrinul, învăţător creştin din sec. 2-3: „Numai prin suflet se arată atât frumuseţea cât şi urâţenia. De aceea numai cel credincios este cu adevărat bun şi frumos.”

Trebuie să respectăm pe orice om de pe pământ. Să dăm respect bătrâneţii, slujbaşului statului, învăţatului şi credinciosului. Dar am greşi amarnic dacă am socoti că bogăţiile lumii acesteia fac din cineva om ales. Se pare însă că tocmeai aceasta este greşeala celor mai mulţi: fără să vrem, de cele mai multe ori, dăm o prea mare însemnătate bogăţiilor din afară şi vremelnice, şi trecem cu vederea pe oamenii care sunt mai săraci. Duhul Sfânt ne învaţă limpede: „… să nu ţineţi credinţa Domnului nostru Isus Cristos… căutând la faţa omului.”

Credinţa este ceva personal, este o lucrare tainică prin care omul îşi leagă viaţa de Dumnezeu şi prin care se primeşte harul Lui cel felurit. În această intimă legătură nu trebuie să se amestece nimeni din afară, şi nu trebuie ţinut seamă de oameni, de părerile lor, întrucât ştim în cine ne-am încrezut. Dacă am găsit cu adevărat moştenirea cea nestricăcioasă, pe care ne-o dă Dumnezeu în urma credinţei în El, nimic de pe pământ nu trebuie să mai aibă vreo putere asupra noastră. Noi mergem înainte fără să căutăm la faţa oamenilor. Nici laudele şi nici ocările nu se opresc drum. Domnul este Începutul şi Sfârşitul drumului. Din El venim şi spre El mergem.

Slăvit să fie Domnul!

Iacov 1:27

noiembrie 8, 2012

„Religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume”

După primul înţeles, cuvântul „religie” înseamnă „relegare”. Legătura omului cu Dumnezeu a fost ruptă prin accidentul păcatului. Adam, ca cel dintâi om, prin păcatul său, s-a rupt de Dumnezeu şi toţi urmaşii lui s-au născut în această blestemată stare. Domnul Isus (al doilea Adam – 1 Cor. 15:45) a coborât din cer, a înlăturat accidentul păcatului, prin preţul de răscumpărare plătit pe cruce şi a refăcut legătura omului Dumnezeu – l-a relegat de Făcătorul său. Adevărata relegare de Dumnezeu – Izvorul vieţii, al luminii, al sfinţeniei, al dreptăţii şi al dragoste, îl face pe om asemenea lui Dumnezeu, dându-i firea (natura) lui Dumnezeu.

Orice om care, prin credinţă şi pocăinţă, a primit pe Domnul Isus ca Mântuitor al său personal, este născut din nou, adică relegat de Dumnezeu. El este omul cu adevărat religios, pentru că în el curge o viaţă nouă, dumnezeiască, liberă de legea păcatului şi a morţii. (Romani 7:23). Dumnezeu fiind Adevăr, Libertate, Sfinţenie şi Dragoste, dă această natură şi celui relegat de El, celui născut din nou. Filosoful german Hegel spunea: „Religia absolută este religia adevărului şi a libertăţii.” Unde este adevăr şi libertate şi curăţie şi dragoste.

„Religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume”

Cel relegat de Dumnezeu, devine ca Dumnezeu: iubitor, milos şi liber de păcat (sfânt). Ce înseamnă „a cerceta pe orfani şi pe văduve în necazurile lor”? nu înseamnă oare dragoste pusă în practică? Aceasta-i religia curată, relegarea adevărată de Dumnezeu: iubire trăită , sfinţenie trăită, adevăr trăit, libertate trăită.

Vorbind de acest verset, fr. Ioan Marini zicea: „Şi dacă aceasta singruă este religia cea curată, taote celelalte din care iubirea şi sfinţenia lipsesc sunt necurate.” Dumnezeu, prin Domnul Isus, ne releagă de Sine, ca să ne facă împreună lucrători cu El, să slujim împreună la alinarea suferinţelor dintre oameni şi mântuirea lor. Cercetând pe orfani şi pe văduve în necazurile lor înseamnă a simţi ca Dumnezeu şi a lucra ca El. Adevărat spune sf. Ioan Gură de Aur: „Să facem totul, ca ăs avem pe Cristos datornic. Timpul de faţă este timpul împrumuturilor, pentru că şi El acum se găseşte în nevoie. Dacă tu nu dai acum, apoi după ducerea ta de aici nu mai are nevoie de tine. Aici este El însetat, aici este flămând – şi este însetat de mântuirea ta. De aceea şi cerşeşte, de aceea şi umblă peste tot locul gol, îndeletnicindu-Se să-ţi agonisească viaţa veşnică. Deci, nu-L trece cu vederea, căci El nu voieşte să se hrănească, ci să hrănească; nu să Se îmbrace, ci să îmbrace, pregătind pentru tine acea haină aurită, haina împărătească… Cristos face totul pentru tine, căci iubeşte mult mântuirea ta-” (vezi Omilia 8, Romani)

„Religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume”

Profesorul şi pastorul Augusto-Hermann Franke (1663-1727) a fost un om activ pe tărâmul credinţei. Printr-un document i s-a dat voie să primească şi să crească la el acasă un orfan. În loc de unul i s-au prezentat patru şi toţi au fost primiţi. În anul următor au fost cincizeci. Franke a trebuit să se gândească la construirea unei case: a cumpărat una, apoi a doua, dar acestea nu au fost de ajuns. Tot capitalul pastorului a constat într-o „mare credinţă”. Şi ea n-a fost înşelată. „Săptămână de săptămână, lună de lună – spunea el – Domnul mi-a trimis mici daruri, care erau aproape constante.” Franke a ajuns să construiască o clădire, la care urmau să fie adăugate şi altele. Pe frontispiciu se vedea un vultur înălţându-se spre soare, cu această inscripţie: „Cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu ostenesc” (Isaia 40:31). La moartea lui Franke, orfelinatul număra 134 de copii.

Însufleţit de o dorinţă aprinsă de a fi folositor semenilor săi, el nu a uitat lucrul de căpetenie: toată străduinţele lui au tins să-i înveţe pe cei pe care îi va avea sub conducerea sa singurul lucru necesar: „Partea cea bună care nu i se va lua” – ISUS CRISTOS. (Luca 10:42).

Dumnezeu ne-a aşezat în mijlocul lumii, ca să aducem pe păcătoşi la El, nu să devenim noi ca lumea. Cine nu lucrează la alinarea suferinţelor şi la mântuirea păcătoşilor, spunând totuşi că este creştin, va fi absorbit de duhul lumii, rămânându-i doar o formă de evlavie. Creştin adevărat este numai cel relegat de Dumnezeu, prin credinţa în Domnul Isus Cristos cel răstignit. El are firea lui Dumnezeu şi lucrează împreună cu El pe pământ.

Iacov 1:26

noiembrie 7, 2012

„Dacă crede cineva că este religios şi nu-şi înfrânează limba ci-şi înşeală inima, religiunea unui astfel de om este zadarnică.”

Cuvântul religie este de origine latină şi înseamnă relegare, legare sau a aduna, a uni. Un om cu adevărat religios este cel care şi-a relegat (legat) viaţa de Dumnezeu, viaţă care fusese ruptă, despărţită de El, Făcătorul său, prin păcat. Relegarea nu a putut-o face singur, ci a făcut-o Domnul Isus Cristos, care a plătit pe crucea de la Golgota, preţul răscumpărării lui din robia păcatului, şi prin izbăvirea din această robie, a fost adus din nou în casa Tatălui ceresc, din nou a fost pus în legătură cu Dumnezeul său. Deşi preţul răscumpărării a fost plătit pentru toată omenirea păcătoasă, nu toată omenirea şi-a relegat viaţa de Dumnezeu, ci şi-o releagă numai cei care, prin credinţă, primesc preţul răscumpărării. Omul care vrea să scape din robia păcatului, vine la Domnul Isus şi, prin credinţă şi pocăinţă, Îl primeşte ca Mântuitor personal. Un astfel de om este născut din nou, prin Duhul Sfânt şi în această stare, adică prin noua fire este relegat de Dumnezeu. Cu firea veche, păcătoasă, omul nu poate să se relege de Dumnezeul cel Sfânt.

Adevăraţii oameni religioşi sunt deci, cei născuţi din nou prin credinţa în Mântuitorul Isus Cristos. Ei au primit natura (firea) lui Dumnezeu şi de aceea se pot uni cu El. Numai ceea ce este de aceeaşi natură se poate uni.

„dacă crede cineva că este religios (relegat de Dumnezeu) şi nu-şi înfrânează limba, ci-şi înşeală inima, religiunea unui astfel de om este zadarnică.”

Cel relegat de Dumnezeu, cel cu adevărat unit cu El, prin Domnul Isus Cristos prin naşterea din nou are anumite semne după care poate fi cunoscut. Unul din aceste semne ni-l arată versetul de mai sus: înfrânarea limbii. În adevăr, din prisosul inimii vorbeşte gura – spunea Domnul Isus (Matei 12:34). O inimă înnoită, în care locuieşte Domnul Isus (Efeseni 3:17) şi în care El este sfinţit ca Domn (1 Petru 3:15), nu poate rosti decât cuvinte dumnezeieşti, care luminează calea sufletelor spre Cristos şi care sfinţeşte pe cei care le ascultă. Omul care se crede religios (relegat de Dumnezeu), dar are limba slobodă să spună cuvinte uşuratice sau nepotrivite cu Dumnezeu şi adevărul Lui, omul acela îşi înşeală inima – el nu este legat (relegat) de Dumnezeu. E numai o vorbă religia (relegarea) lui.

Cel relegat (omul religios) prin vorbirea lui, prin lucrarea lui şi prin tot ce are pe lângă el, va căuta să relege şi pe alţii de Dumnezeu. Religia adevărată atrage şi pe alţii în ea. Relegarea de Dumnezeu prin Domnul Isus Cristos, este ca un foc care aprinde şi pe alţii pentru noua viaţă pentru Dumnezeu.

Fraţii mei, în lumina celor spuse mai sus, cercetaţi-vă serios! Sunteţi voi cu adevărat relegaţi de Dumnezeu prin Domnul Isus, prin naşterea din nou? Se văd semnele relegării în viaţa voastră? Cum staţi cu înfrânarea limbii? Dar cu răbdarea? Dar cu lepădarea de sine?

Relegarea de Dumnezeu înseamnă lumină şi dragoste, înseamnă adevăr şi sfinţenie, înseamnă viaţă nouă, dumnezeiască în orice timp şi orice loc. Aceasta este adevărata religie creştină.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.