Iacov 2:22

Februarie 19, 2013

„Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită?”

Iată cum se limpezesc lucrurile. Să fim numai atenţi la citire!

„ credinţa lucra împreună cu faptele…” nu invers. Întâi credinţa şi apoi faptele. Credinţa şi faptele sunt cele două capace, care ţin miezul vieţii celei noi, neprihănite, a copilului lui Dumnezeu. Numai cu un singur capac nu-i cu putinţă miezul – viaţa.

Credinţa care nu lucrează este moartă. Ea ajunge desăvârşită prin lucrări care se răsfrâng asupra semenilor. Este de folos să aratăm aici minunata potrivire dintre învăţătura lui Iacov şi a lui Pavel cu privire la îndreptăţire, sau neprihănire, adică starea omului după voia lui Dumnezeu. Cititorul duhovnicesc, care are înţelepciunea de sus, se pleacă asupra deplinei insuflări a Sfintelor Scripturi, ştiind foarte bine că nu cu Iacov sau cu Pavel avem a face în această învăţătură însemnată, ca şi în toată Scriptura de altfel, ci cu Duhul Sfânt. În mila Sa, Sfântul Duh S-a folosit de aceşti bărbaţi cinstiţi de Dumnezeu, ca de un singur condei ca să-Şi aştearnă gândurile. Şi dacă Dumnezeu a insuflat pe aceşti bărbaţi este cu neputinţă să fie vreo nepotrivire între ei, mai ales la una şi aceeaşi învăţătură.

Da, între aceşti doi scriitori sfinţi, este cea mai desăvârşită potrivire în toate privinţele. În ce priveşte starea omului după voia lui Dumnezeu – îndreptăţirea sau neprihănirea – unul întregeşte şi tălmăceşte pe celălalt. Apostolul Pavel ne dă starea lăuntrică; Iacovne dă arătarea acestei stări lăuntrice în afară. Cel dintâi ne înfăţişează viaţa ascunsă; cel din urmă viaţa văzută. Cel dintâi priveşte pe om în legătura cu Dumnezeu; cel din urmă îl priveşte în legătură cu semenii săi. Avem trebuinţă de amândoi, căci starea lăuntrică n-are preţ fără viaţa de afară, după cum nici viaţa din afară n-ar avea nici un preţ şi nici o putere fără starea lăuntrică. Avraam, a fost socotit neprihănit atunci când a crezut pe Dumnezeu; şi Avraam a fost socotit neprihănit atunci când a adus jertfă pe fiul său Isaac. Întâiul caz ne destăinuieşte starea lăuntrică a lui Avraam; al doilea ne arată pe Avraam dovedindu-şi această stare înaintea cerului şi a pământului. Este bine să pricepem această deosebire. N-a fost nici un glas din cer când „Avraam a crezut în Dumnezeu”, deşi Dumnezeu l-a văzut şi atunci, socotindu-l astfel neprihănit. Dar, „când a adus pe fiul său Isaac pe altar”, Dumnezeu i-a putut zice: „Ştiu acum” , iar lumea întreagă a avut dovada puternică şi de netăgăduit a faptului că  Avraam era un om socotit neprihănit. Şi aşa va fi totdeauna. Oriunde este starae lăuntrică de credinţă, acolo ca fi şi lucrarea de afară potrivită cu starea lăuntrică. Dacă pentru o clipă am despărţi lucrarea lui Avraam, aşa cum ne-o înfăţişează Iacov, de credinţa lui Avraam, aşa cum ne-o lămureşte Pave şi ne-am întreba: care i-ar fi puterea îndreptăţitoare? Răspunsul ar fi: Nici una! Căci tot preţul şi toată puterea lui Avraam izvorăşte din faptul că această lucrare este destăinuirea acelei credinţi prin care Avraam fusese socotit, mai înainte, neprihănit înaintea lui Dumnezeu.

Iată potrivirea desăvârşită dintre Iacov şi Pavel. Glasul Duhului Sfânt este unul şi acelaşi , fie că vorbeşte prin Pavel, fie că vorbeşte prin Iacov. Noi să fim atenţi şi gata de ascultare, deschizându-ne întreaga fiinţă pentru primirea adevărului lui Dumnezeu, aşa cum este arătat pe paginile Sfintei Scripturi, căci numai atunci avem viaţă nouă cu adevărat şi numai atunci ne întrebuinţează Dumnezeu în lucrarea Lui.

Anunțuri

Iacov 2:21

Ianuarie 24, 2013

Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar?

 

Iacov nu luptă împotriva învăţăturii despre neprihănirea care se capătă prin credinţă, ci împotriva încrederii într-o credinţă neadecvată, cum se vede în versetul 14: „spui că ai credinţă”,  nu „ai”. Cred numai atâta cât mă încred în Dumnezeu , numai atâta cât m-am lepădat de mine, numai atâta cât ascult şi mă supun Cuvântului sfânt al lui Dumnezeu. Credinţa nu se vede decât din faptele ei. Încrederea în Dumnezeu şi ascultarea de Cuvântul Lui sunt faptele credinţei, văzute de toţi oamenii. Nu te poţi încrede în Dumnezeu şi nu poţi să-L asculţi, dacă mai întâi nu crezi în El. Avraam a crezut mai întâi în Dumnezeu şi apoi L-a crezut pe Dumnezeu care i-a vorbit. El n-a ieşit din ţara lui înainte de a crede şi a se încrede în Dumnezeu. Ieşirea din ţara lui a fost un rod al credinţei şi aceasta i-a fost socotită ca neprihănire. Tot aşa şi cu jertfirea fiului său, Isaac. Aceasta a fost fapta credinţei lui. Totdeauna, credinţa se arată prin faptele ei, iar temerea de Dumnezeu prin roadele ce izvorăsc din ea.

Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar?

Cine ar pune credinţa lui la îndoială? Dacă dăm la o parte credinţa lui Avraam, pe muntele Moria nu vom vedea decât un ucigaş şi un nebun. Să luăm însă seama la credinţa lui şi vom vedea în el un credincios şi ascultător, temător de Dumnezeu, socotit neprihănit prin fapte, când a adus jertfă pe fiul său Isaac. Dumnezeu caută credinţă şi o cinsteşte oriunde o găseşte; oamenii însă nu caută decât arătarea prin fapte a credinţei vii şi înţelepte. Trăim înconjuraţi de o evlavie mincinoasă. Pe toate buzele trec cuvinte de credinţă. Însă credinţa este un mărgăritar rar; această credinţă care te face să părăseşti malul împrejurărilor de acum ca să mergi îaninte, înfruntând valurile şi vânturile, cu răbdare, chiar dacă s-ar părea că Domnul doarme. Binecuvântat să fie Dumnezeu, care ne dă lumină şi mângăiere cu fiecare verset din Scriptura Lui Sfântă, pentru ca să avem un mers frumos şi sigur, spre Ţinta pe care ne-a pus-o El în faţă. Amin!

Iacov 2:20

Ianuarie 17, 2013

„Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică?”

Mare valoare este în viaţa omului dorinţa sau voinţa de a ajunge sau a fi ceva! Mai întâi voinţa fierbinte şi apoi urmează celelalte. Domnul Isus spunea: „Dacă vrea cineva să facă voia lui Dumnezeu, va ajunge să cunoască…” (Ioan 7:17)

Dacă voieşte cineva să vină la Mine…” (Luca 9:23)

Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7:37).

Vrei să te faci sănătos?” (Ioan 5:6)

Nici Dumnezeu nu trece peste dorinţa sau voinţa omului. El îi arată binele şi răul, îi pune înainte calea vieţii şi calea morţii (Deuteronom 30:19), îi dă lumină şi îndemn ca să poată deosebi o parte de cealaltă , dar nu forţează pe nimeni. El respectă libertatea omului chiar şi atunci când i-ar aduce un rău. Cu forţa poţi să-i iei omului orice, dar ca să-i dai ceva cu forţa nu se poate.

Dacă vrei…” aşa ne întreabă Dumnezeu.

Vrei să înţelegi…?” spune versetul de mai sus.

Dacă, nu vrea omul să înţeleagă, poţi să-i spui orice şi el se gândeşte în altă parte. Numai cine vrea poate să ajungă la adevăr şi la mntuire, la credinţa cea adevărat şi la dragostea cea din Dumnezeu. Un cuvânt adevărat a spus Iorga: „Nu e greu să găseşti adevărul, ci e greu să ai voinţa (dorinţa) de a-l găsi.”

„Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică?”

Ajungi să cunoşti adevărul, când vrei cu tot dinadinsul lucrul acesta, când te hotărăşti cu tot sufletul pentru el. Numai cei care nu vor cu adevărat, care sunt hotărâţi în sufletul lor, numai ei nu ajung la ţintă, numai pentru ei sunt lucruri încurcate şi zadarnice. Fiind vorba despre credinţă în acest verset, spune cu apăsare: oricărui om îi este cu putinţă să ajungă la credinţa cea vie, care mântuieşte şi dă fericire, dacă vrea cu tot dinadinsul lucrul acesta. Credinţa cea vie şi adevărată este însoţită de fapte. Cea dintâi faptă a credinţei, aşa cum s-a mai spus, este predarea vieţii sută la sută în mâna Domnului şi ascultarea în totul de Cuvântul Lui. Apoi urmează toate celelalte fapte bune. Căci dacă credinţa nu-i urmată de fapte, ori credinţa nu-i adevărată, ori nu crezi tu în ea. Credinţa trebuie să ne ducă la realităţi dumnezeieşti. Altfel este falsă.

Zice un om al lui Dumnezeu (T. Popescu): „Credinţa cere nu-ţi dă iertare şi nu te desparte de păcat, aceea nu este credinţă, ci închipuire. Credinţa care n-are ca urmare sfinţirea, nu este credinţă.” Fără o credinţă vie şi fierbinte nu-i cu putinţă slujba pentru Dumnezeu pe pământ. Numai credinţa din care izvorăsc faptele dumnezeieşti face bine sufletelor şi aduce laudă lui Dumnezeu.

Sf. Isidor Pelusiotul zice: „Orice cuvânt care nu este izvorât din credinţă şi nu se sprijină pe fapte, nu trece dincolo de urechi; dar când se sprijină pe acestea,d ă viaţă şi păstrunde până în inimă.”

„…Credinţa fără fapte este zadarnică?”

Să nu păstărm lucruri zadarnice în viaţa noastră. Aceasta este voia lui Dumnezeu cu privire la noi, credincioşii Săi.

Iacov 2:19

Ianuarie 16, 2013

Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară.

Credinţa în Dumnezeu te duce până la uşa mântuirii, iar încrederea în Dumnezeu deschide uşa şi te împinge înăuntru în Casa mântuirii. Credinţa în Dumnezeu este lumina care îţi arată calea vieţii, iar încrederea în Dumenezu te pune pe calea vieţii. Credinţa în Dumnezeu te apropie de Dumnezeu, iar încrederea în Dumnezeu te ascunde în Dumnezeu şi-ţi dă chipul Lui, natura Lui.

Nu este de ajuns numai credinţa care recunoaşte existenţa lui Dumnezeu, pentru că ea nu-ţi schimbă starea: dacă eşti drac, drac rămâi: dacă eşti copil al diavolului (1 Ioan 3:10), copil al diavolului rămâi, ci încrederea în Dumnezeu, ascultarea de Cuvântul Lui, te schimbă din copil al diavolului în copil al lui Dumnezeu; din drac în înger; din vrăjmaş al lui Dumnezeu în prieten al lui Dumnezeu; din mort în păcat în viu pentru Dumnezeu şi pentru sfinţenia Lui.

Credinţa în Dumnezeu fără încrederea în Dumnezeu este o credinţă moartă, care nu dă naştere la viaţă din Dumnezeu; este credinţa dracilor.

Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară.

De multe ori suntem inferiori dracilor, căci ei cred şi se înfioară, dar noi zicem că credem, însă nici măcar nu ne înfiorăm, ci rămâne nepăsători şi reci. Nu-i destul să crezi că sunt adevărate cele spuse de Domnul Isus, ci să crezi că ai primit har pentru mântuire şi să te încrezi deplin în Cuvântul pe care ţi-l spune Mântuitorul. Da, credinţa care ne trebuie este încrederea sigură în Dumnezeu, este ascultarea şi supunerea faţă de Cuvântul Lui. Altfel este o credinţă moartă, o credinţă drăcească, egală cu necredinţa. Credinţa adevărată umple sufletul de teamă sfântă şi-l îndeamnă la o ascultare şi predare totală faţă de Dumnezeu.

Noe avea o credinţă plină de o teamă sfântă. (vezi Evrei 11:7). Mare lucru este să ai o credinţă plină de teamă sfântă! Asta-i tot ce doreşte Dumnezeu de la noi. Câţi nu au o credinţă seacă, goală! Ce folosesc nucile seci? Dar ce folos aduce credinţa seacă? Să ne cercetăm adânc: ce fel de credinţă avem?

Sunt trei feluri de credinţă:

  1. Credinţa moartă, aşa cum arată versetul de mai sus. Dracii au o credinţă moartă. Ei sunt plini de groază, însă nu de teamă sfântă. Teama de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, este puterea care te aruncă în braţele lui Dumnezeu, care te face un copil al Său preaiubit. Credinţa moştenită de la părinţi, fără o întoarcere la Dumnezeu, fără naşterea din nou, nu est eo credinţă vie, plină de o teamă sfântă. Ea nu lucrează chipul lui Dumnezeu în om. Un credincios a fost întrebat odată „Ce fel de credinţă şi ce fel de lege (religie) ai avut înainte de pocăinţă?”. „Nici o lege. Tata însă bătea pe mama cu scaunul.” Nu ce spui este lege ci ceea ce faci. Numai cine face răul se înfioară. Credinţa care se înfioară numai şi nu duce la pocăinţă este credinţă drăcească. Cine are credinţă plină de o teamă sfântă, nu se înfioară. Sfântul ap. Pavel spunea despre moarte că este un câştig (Fil. 1:21). Nu tot aşa poate spune cel cu credinţă drăcească. El se înfioară de moarte.
  2. „Nu orişicine-mi zice Doamne, Doamne! Va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău! Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” ” (Matei 7:12-23). Cei despre care vorbeşte Domnul Isus aici, aveau o credinţă fără teamă sfântă. Cine are o teamă sfântă este deplin interesat în slujba Domnului, ca să nu se abată din porunca dată, să nu calce cuvântul sfânt. Ce fel de teamă avea Noe? – Să nu strice, să nu facă ceva greşit faţă de cele spuse de Dumnezeu. Alt credincios al Domnului, plin de teamă sfântă, Moise, zicea: „… Nu lucrez din capul meu”. (vezi Numeri 16:28). Nu lucrez după inima proprie sau după voinţa proprie. Domnul Isus spune despre Sine: „Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai.” (Ioan 5:19). „Blestemat este cel care face cu nebăgare de seamă lucrarea Domnului” (Ieremia 48:10). Cine nu umblă smerit, n-are o credinţă plină de teamă sfântă. Cine nu poate ierta pe fratele său, nu are o credinţă plină de teamă sfântă. O credinţă plină de mânie, plină de mândrie, plină de ură şi plină de tulburare nu este o credinţă plină de teamă sfântă.
  3. Credinţa plină de teamă sfântă, ţese haină de mireasă din cele mai fine fire, cum zice Apocalipsa în 19:7 „Şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat. (inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor)”. Fiecare credincios ţese. Ce fel de fire ţesem noi? Să nu ţesem amestecătură: adevăr şi minciună; Cuvântul lui Dumnezeu şi învăţături omeneşti; dragoste dumnezeiască şi dragoste firească, părtinitoare etc.

Ca să fie pânză albă de in trebuie pusă în faţa Soarelui neprihănirii, Domnul Isus. Cei care nu-şi albesc necurmat hainele (Apoc. 2:5), nu au credinţa cea vie, ci au o credinţă moartă, drăcească, închipuită. În faţa adevărului lui Dumnezeu, fraţii mei, să ne plecăm şi să ne cercetăm adânc: cum este credinţa noastră! De răspunsul nostru sincer atârnă mântuirea noastră.

Iacov 2:18

Ianuarie 11, 2013

„Dar va zice cineva: „Tu ai faptele şi eu am credinţa”. „Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.” ”

Credinţa trebuie arătată. Dumnezeu ne îmbogăţeşte în credinţă (versetul 5), ca s-o putem arăta prin faptele izvorâte din ea. Dumnezeu vede faptele mele din credinţa mea, iar oamenii văd credinţa mea din faptele mele. După cum Dumnezeu nu-mi socoteşte ca bună nici o faptă, care nu vine din credinţă, tot aşa oamenii nu socotesc credinţa mea ca fiind dreaptă, dacă nu este însoţită de fapte bune. Cum s-a spus în meditaţiile la versetele dinainte: prima faptă a credinţei adevărate este apropierea de Dumnezeu şi predarea vieţii sută la sută în mâna Lui. De aici izvorăsc apoi toate celelalte fapte bune.

Zice sf. Marcu Ascetul: „Precum soarele fiind desăvârşit, trimite tuturor la fel raza sa desăvârşită, simplă şi egală, dar pe urmă fiecare pe măsura ochiului curăţit, primeşte lumina, tot aşa şi Duhul Sfânt, pe cei ce cred, i-a făcut capabili de toate lucrările şi darurile Sale, dar nu tuturor le-a dat să pună la fel în lucrare darurile, ci fiecăruia după vrednicia şi pe măsura împlinirii poruncilor, adică pe cât mărturiseşte şi face, arată prin roade sfinte măsura credinţei în Cristos.”

Şi sf. Maxim Mărturisitorul subliniază adevărul acesta, când spune: „Viruttea este înainte- mergătoarea adevăratei înţelepciuni şi arătătoarea credinţei drepte.”

„Dar va zice cineva: „Tu ai faptele şi eu am credinţa”. „Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.” ”

Sunt multe persoane care, în ceea ce priveşte învăţătura , cred deplin în Biblie ; totuşi nu  s-au schimbat cu nimic. Ei se amăgesc cu o credinţă care nu este credinţă. Lor li se potriveşte vorba amintită în Vechiul Testamentdespre Ierihon: „Aşezarea cetăţii este bună, dar apele sunt rele” (2 Împăraţi 2:19).

Credinţa adevărată se arată într-o viaţă de adsascultare. Credinţa noastră trebuie să se arate în lucrările noastre. Cineva poate să fie foarte mişcat de suferinţa altuia, însă dacă nu face nimic spre a-i alina acea suferinţă, mila lui nu este adevărată. Avraam a fost un erou al credinţei. Când a început să creadă a părăsit rudele şi patria lui şi a urmat pe calea necunoscută, după porunca lui Dumnezeu. Lui i-a fost dat un fiul  al făgăduinţei. Însă, când Dumenezu i-a cerut să jertfească pe Isaac, el n-a întrebat cum s-ar mai putea împlini atunci făgăduinţa, ci a ascultat. Dacă noi credem cu adevărat în Dumnezeu, atunci trebuie să-I predăm în totul viaţa noastră. Din aceasta iese pace, putere şi o viaţă a cărei minunăţie nici n-o băuim. Din aceasta se vede valoarea credinţei noastre.

Slăvit să fie Domnul!

Iacov 2:17

Ianuarie 10, 2013

„Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.”

Cea dintâi faptă a credinţei celei vii şi adevărate este ascultarea de Dumnezeu, de Cuvântul Lui şi predarea totală în mâna Lui. De aici urmează apoi toate celelalte fapte bune. Cine a ascultat glasul Domnului Isus şi L-a primit ca Mântuitor personal, a fost născut din nou de Dumnezeu şi în urma acestei naşteri a primit firea (natura) lui Dumnezeu, care poate face (poate rodi) fapte bune spre slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea şi fericirea aproapelui. Credinţa vie rodeşte necurmat faptele vieţii şi ale dragostei. Adevărat zice Luther: „Este imposibil a despărţi faptele de credinţă, cum e imposibil de a despărţi în foc lumina de căldură.” Cum s-a zis: Cea dintâi faptă a credinţei celei vii este ascultarea de Dumnezeu. Oricât de mari ar fi faptele şi jertfele cuiva, dacă nu sunt izvorâte din ascultarea de Dumnezeu, de Cuvântul Lui scris, nu au valoare, nu sunt socotite de Dumnezeu ca fapte bune şi deci, nu sunt primite de El.

Credinţa neascultătoare de Dumnezeu este moartă şi Dumnezeu nu are nici o legătură cu morţii sau cu lucrurile moarte. Credinţa neascultătoare este egală cu necredinţa, iar necredinţa are la bază trei lucruri:

  1. Neştiinţa,
  2. Uitarea,
  3. Lipsa de gândire.

Fraţii mei, ne aflăm în faţa unei probleme atât de mari şi serioase ca însăşi viaţa şi mântuirea. Cum este credinţa noastră?

„Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.”

Credinţa vie este ascultătoare de Cuvântul lui Dumnezeu şi caută să-l împlinească întocmai în fiecare zi, căutând mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu. (Matei 6:33). Primii creştini, ca unii care aveau credinţa vie şi ascultătoare, împlineau cu cea mai mare exactitate îndemnurile lui Dumnezeu date prin Duhul Sfânt, prin gura apostolilor. Iată câteva îndemnuri, arătate în F. Ap. 2:42, pe care le împlineau în fiecare zi:

–          Stăruinţa în învăţătura apostolilor (cercetarea Scripturilor),

–          Stăruinţa în legătura frăţească (dragostea),

–          Stăruinţa în frângerea pâinii (amintirea morţii Domnului Isus),

–          Stăruinţa în rugăciune (păstrarea legăturii duhovniceşti cu Dumnezeu),

–          Stăruinţa în vestirea Evangheliei în orice timp, în orice loc şi faţă de orice om (F. Ap. 5:42).

Dacă aceste lucruri erau necesare creştinilor dintâi, pentru trăirea unei vieţi normale cu Dumnezeu, oare pentru creştinii din urmă este o altă cale şi alte mijloace prin care s-ar putea trăi adevărata viaţă cu Dumnezeu? O, nu! Să nu ne înşelăm.

Cum stăm noi faţă de calea primilor creştini?

Adevărata credinţă vie, care face fapte vii şi plăcute lui Dumnezeu, este credinţa ascultătoare de Dumnezeu, care merge pe calea Lui cea neschimbată.

Iacov 2:16

Ianuarie 9, 2013

„Şi unul dintre voi le zice: „Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!” fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?”

Cu vorba pâine nu se satură nimeni, ci numai cu pâinea însăşi. Un proverb spune: „Cel flămând nu se satură cu sfaturi bune, ci cu pâine.” Nici o putere n-au vorbele frumaose, dacă ele nu sunt însoţite de fapte frumoase. „Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere”, glăsuieşte limpede Cuvântul lui Dumnezeu (1 Cor. 4:20).

Sf. Ioan Gură de Aur zice: „A vorbi este foarte uşor, a face însă, când ne găsim în nevoie, este foarte greu. De aceea mai mult de la fapte se îndreptă natura omenească.” Cea mai desăvârşită pildă în privinţa unităţii dintre vorbe frumoase şi fapte frumoase este Domnul Isus Cristos. El nu numai cu vorba a propovăduit mântuirea păcătoşilor, ci cu cea mai puternică faptă, adică şi-a dat viaţa ca jertfă pentru mântuirea noastră.

Cei născuţi din nou prin credinţa în jertfa Mântuitorului Cristos, adică adevăraţii creştini, seamănă cu El în toate privinţele, deci şi în ceea ce priveşte unirea vorbelor cu faptele. Creştin adevărat nu-i cel care spune numai vorbe frumoase, ci cel care-L arată pe Mântuitorul Cristos în trăirea lui de fiecare clipă.

„Şi unul dintre voi le zice: „Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!” fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?”

Să nu spunem nici o vorbă şi să nu facem nici o faptă, care nu ar aduce un folos semenului. Iată menirea noastră pe pământ, dacă suntem cu adevărat urmaşi ai Domnului Isus, dacă avem cu adevărat naşterea din nou. Noi suntem trimişi de Mântuitorul nostru să fim lumina lumii, nu numai să vorbim despre lumină; suntem trimişi să fim o cale spre Împărăţia lui Dumnezeu, nu numai să vorbim despre calea mântuirii; suntem trimişi să împărţim pâine duhovnicească şi pâine trupească, nu numai să vorbim despre pâine.

Numai rămânând în Domnul Isus Cristos, în felul lui de viaţă, în Cuvântul Lui, putem să fim cu adevărat folositori pe pământ. Despărţiţi de El nu putem face nimic. (Ioan 15:5). Bacnota de hârtie a vorbelor noastre are valoare numai când are aoperire în aurul faptelor frumoase. Şi nu putem avea fapte frumoase, trăire sfântă şi evlavioasă, gata oricând  şi de jertfă şi de plug, decât atunci când suntem una cu Domnul Isus Cristos, printr-o predare sută la sută în braţul Lui, când nu mai trăim noi, ci Cristos trăieşte în noi. (Galateni 2:20; 1 Ioan 2:6).

Iacov 2:15

Decembrie 12, 2012

„Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de harna de toate zilele”

 

În biserica Domnului Isus nu trebuie să fie nici săraci, nici bogaţi, ci trebuie să fie o nivelare dumnezeiască, pentru ca nimeni să nu ducă lipsă. Atât bunurile duhovniceşti cât şi bunurile pământeşti trebuie să circule la toate mădularele Trupului lui Cristos, aşa cum într-un trup omenesc harna şi îmbrăcămintea au în vedere toate mădularele. Acest lucru este cu putinţă numai când este deplină sănătate duhovnicească , când se trăieşte o viaţă normală creştină, când este o adevărată călăuzire a Duhului Sfânt. În ziua judecăţii vom fi întrebaţi şi vom da socoteală de faptul cum am ştiut să împărţim bunurile la fraţii Domnului Isus, care se aflau în lipsă. (vezi Matei 25:40).

„Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de harna de toate zilele”

Mila Mântuitorului faţă de cei săraci a fost cunoscută de toţi. Pe drumurile străbătute de Domnul Isus, săracii au fost hrăniţi şi Evanghelia le-a fost vestită. De altfel, acesta este semnul deosebitor al creştinismului. Totţi urmaşii Domnului Isus trebuie să repete prin viaţa lor, mai mult decât prin cuvintele lor, adevărul că au milă de săraci, pentru că Domnul Isus Cristos a avut mai întâi milă de ei. Este drept că unele suflete au un dar deosebit de a arăta mila, dar ea nu trebuie să lipsească din nici o inimă răscumpărată. Mila faţă de cei săraci trebuie să mişte necurmat sufletul nostru, ca să semănăm cu Domnul Isus. Un cuvânt bun face mult, o faptă bună face mai mult. Adevăratul creştinism nu este teorie, ci practică (viaţă) dumnezeiască pe pământ.

Felul cum trebuie arătată mila şi cum trebuie făcută dărnicia, se învaţă în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi din legătura strânsă cu Domnul Isus, potrivit cu împrejurările. Totul e să dai cu bucurie şi mai ales să te dăruieşti pe tine însuţi celor lipsiţi. La ce foloseşte să câştigi, să ai, dacă nu ca să guşti din ce în ce mai mult bucuria de a da?

Dragul meu frate, mădular al Trupului lui Cristos, cum stai tu faţă de cele arătate mai sus? Ce jertfeşti tu pentru săracii din Biserica Domnului? Suferi tu împreună cu ei din pricina lipsurilor lor? Simţi tu că şi ei fac parte din tine, întrucât şi tu faci parte din Trupul lui Cristos?

O, de am avea conştiinţa Bisericii, altfel ne-ar fi viaţa!

Iacov 2:14

Decembrie 11, 2012

„Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate credinţa aceasta să-l mântuiască?”

 

Citind în grabă acest verset, pare să ne pună în încurcătură cu privire la ceea ce ştim despre lucrarea harului lui Dumnezeu, despre mâhnirea prin credinţă şi nu prin fapte. (vezi Efes. 2:8-9). Lucrurile însă nu stau aşa. Să citim încet şi cu atenţie: „Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate credinţa aceasta să-l mântuiască?”

Faptul că cineva spune  că are ceva, nu-i dovadă, ci trebuie să arate. Dacă nu arată, este un mincinos. Versetul de mai sus limpezeşte acest lucru. Există vorba credinţă” şi faptacredinţă.

Vorbacredinţă” nu mântuieşte pe nimeni, ci numai faptacredinţă”. Cineva poate să spună că are credinţă şi să nu aibă. Faptul că spune numai, nu-l mântuieşte. Cine însă are cu adevărat credinţă, aceasta-l duce la mântuire. Fără credinţă, adică fără fapta „credinţă” nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu, Izvorul mântuirii şi al oricărui har. (Evrei 11:6).

Prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă” (Efes. 2:8), adică prin faptacredinţă” (credinţa reală, nu închipuirea ei). Dacă crezi din inimă în Domnul Isus, – nu numai să spui cu gura – vei fi mântuit. (Romani 10:9).

Fapta credină (credinţa reală) este însoţită îndată de fapte. Prima faptă a ei este că nu lasă pe om să rămână unde se află, ci-l duce la Domnul Isus, îl apropie, deci, de Cel care-l poate mântui. Acasta înseamnă predarea întregii vieţi în mâna Mântuitorului, ca El s-o înnoiască, s-o ducă la treptele desăvârşirii şi s-o facă în stare să rodească faptele (roadele) plăcute lui Dumnezeu. Numai viaţa care s-a lepădat de eul propriu, are credinţa adevărată (fapta „credinţă”) şi numai în această viaţă poate lucra Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Căci ce sunt faptele bune? Nu sunt ele roada Duhului Sfânt? Şi cum poate rodi Duhul Sfânt într-o viaţă nepredată în întregime Domnului Isus, într-o viaţă nepocăită şi necurăţită de sângele vărsat pe crucea de pe Golgota? Trebuie să ştim bine adevărul acesta: tot ce avem bun în noi, nu-i de la noi; toate faptele noastre bune nu sunt ale noastre, ci ale Duhului Sfânt. Iar Duhul Sfânt Îl primim de la Tatăl Ceresc, în urma predării noastre Domnului Isus, în urma naşterii din nou. Orice bun se pogoară de la Părintele luminilor (Iacov 1:17), deci şi faptele noastre bune. Nici un om nenăscut din nou nu poate avea roada Duhului (Gal. 5:22), după cum nici un pom sălbatic (nealtoit) nu poate face roade bune.

Credinţa (fapta „credinţă”) ne altoieşte în Cristos-Viţa vieţii celei noi (Ioan 15:1-2), prin care putem rodi strugurii dulci ai faptelor bune. Numai credinţa în care se vede roada Duhului, dovedeşte că este adevărată şi care duce la mântuirea veşnică.

„Credinţa – spune C.H.M. – îşi găseşte plăcere în a se sprijini în mod absolut şi neschimbat pe Dumnezeul Cel Viu. Dar trebuie ca aceasta să fie o realitate. Puţină însemnătate are ce se spune despre credinţă, dacă inima este străină de puterea ei. O simplă mărturisire este absolut fără valoare. Dumnezeu priveşte la realităţi, nu la forme.”

În lumina versetului de mai sus, suntem îndemnat să ne cercetăm pe noi înşine şi să vedem dacă credinţa noastră este adevărată. Cine crede din inimă în Domnul Isus, acela intră în legătură vie cu El, prin Duhul Sfânt şi din această legătură iese o viaţă nouă şi o lucrare nouă. Este cu neputinţă ca cineva să aibă adevărata credinţă în Domnul Cristos şi să nu se ocupe în totul cu Domnul Cristos. Este cu neputinţă ca cineva să fie înrădăcinat în Domnul Cristos şi să nu simtă îndemnuri puternice spre o viaţă nouă, viaţă însoţită de roada plăcută a Duhului. Vremurile grele fac pe oameni tot mai strânşi, tot mai egoişti. Credincioşii adevăraţi devin însă tot mai largi, tot mai asemănători cu Dumnezeu, pentru că acesta este drumul credinţei adevărate.

Iacov 2:13

Decembrie 4, 2012

„Căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar mila biruieşte judecata”

 

Dacă Dumnezeu ne-a lăsat nouă, credincioşilor Săi, deplina libertate să alegem felul cum trebuie să fim judecaţi în ziua judecăţii, oare n-ar trebui să ne gândim mai serios la lucrul acesta? N-ar trebui să ne pregătim în fiecare zi cu toată puterea şi cu toată fiinţa noastră, pentru această măreaţă şi unică împrejurare? Dacă suntem sănătoşi duhovniceşte şi dacă avem mintea trează, aşa facem. Ar trebui să ne cercetăm adânc în privinţa aceasta, ca să nu fim înşelaţi. Va fi o judecată viitoare, o zi a socotelilor, când orice om va trebui să răspundă în faţa scaunului dreptăţii dumnezeieşti de tot traiul pe care l-a dus pe pământ, cum zice sf. ap. Pavel: „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” (2 Corinteni 5:10).

Ce să facem ca să trecem cu bine acest examen mare şi necruţător? Un singur lucru: să primim prin credinţă, pe Domnul Isus ca Mântuitor, Domn şi mire al vieţii noastre şi să ne judecăm pe noi înşine, fără cruţare, în fiecare zi, căci cine se judecă acum, scapă de judecata viitoare. (vezi 1 Cor. 11:31; 1 Ioan 1:9; Ioan 3:18). Dacă ne judecăm tot timpul pe noi, nu mai avem timp să judecăm pe alţii, iar cine judecă pe alţii, devine tot mai aspru şi fără milă şi nu mai are timp să se judece pe sine.

„Căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar mila biruieşte judecata”

Să ne încărcăm zi de zi cu dragoste şi milă de la Izvorul dragostei şi milei: Domnul Isus, ca să putem primi pe orice om aşa cum îl primeşte Dumnezeu, şi să fim mereu în lucrarea cea sfântă a Evangheliei mântuirii. Acesta-i felul cel mai bun de pregătire pentru judecata de apoi.

Zice Fer. Ieronim: „Fă totdeauna bine, pentru ca ispititorul să te găsească ocupat.”

Şi Origen scrie frumos despre milă: „Fericit este acela care posteşte, pentru ca să poată ajuta şi hrăni pe cei săraci.”

Mila biruieşte judecata.

Pentru cel neprihănit, ziua judecăţii este timpul răsplătirii, timpul încununării cu slavă şi cinste, timpul când Domnul Isus, Judecătorul Cel Drept, va spune: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” (Matei 25:23)