Iacov 2:10

„căci, cine păzeşte toată legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate.”

Pascal, (un înţelept francez şi credincios în acelaşi timp) spunea: „Părţile lumii au o aşa legătură şi înlănţuire una cu alta, încât este cu neputinţă să cunoşti pe una fără ceallată şi fără totalitatea ei.” Acest lucru se poate spune şi despre persoane, când este vorba de vreo atitudine sau vreo lucrare. „Interdependenţa fenomenelor” – zice ştiinţa, adică toate alcătuirea omului, a lumii şi a universului întreg nu este la întâmplare, ci o lucrare este legată de altă lucrare. Versetul de mai sus vorbeşte despre Legea lui Dumnezeu, dată prin Moise, ca despre un tot, care nu se poate despărţi. Legea a fost dată ca să fie păzită în întregime. Că omul nu a putut-o ţine, asta este altă treabă. Starea de păcat în care se naşte şi trăieşte omul, nu îi îngăduie să împlinească legea sfinţeniei lui Dumnezeu. De aceea a trebuit să vină Domnul Isus, ca să izbăvească pe om din robia păcatului, să-i dea o altă stare, o altă fire – fire (natură) dumnezeiască, prin naşterea din nou, cu care să poată împlini legea dumnezeiască.

Numai cu ceea ce vine de la Dumnezeu, se poate împlini legea şi voia lui Dumnezeu. Aici este măreţia şi frumuseţea harului lui Dumnezeu, căci pe când eram noi în robia slăbiciunii păcatului, a venit Domnul Isus, care, în locul nostru, a plătit toată datoria noastră faţă de dreptatea dumnezeiască, şi astfel am fost răscumpăraţi. Prin Domnul Isus, care este Tăria noastră, noi putem împlini legea lui Dumnezeu, dar nu ca o condiţie a primirii mântuirii, ci ca un rod al mântuirii primite.

Iacov, scriitorul acestei epistole, este sigur că o credinţă, care nu e în stare să aducă roade bune, nu este credinţa cea adevărată, care duce pe om la naşterea din nou şi la o viaţă nouă. De aceea stăruieşte el atât de mult asupra faptelor, care izvorăsc din credinţă. Credinţa adevărată aduce altoirea în Dumnezeu a pomului vieţii noastre şi în urma acestei altoiri putem rodi roade bune, căci din fire suntem sălbatici.

„Credinţa care nu te smulge din păcat, dându-ţi o viaţă nouă, este credinţa dracilor” – spune cu îndrăzneală Spurgeon. De altfel şi sf. ap. Pavel, care a lămurit aşa de bine harul lui Dumnezeu, stăruieşte tot atât de mult, ca şi Iacov, asupra ascultării zilnice de voia şi Cuvântul lui Dumnezeu. El vorbeşte tesalonicenilordespre lucrarea credinţei. Dacă suntem credincioşi Domnului Cristos, arătăm noi oare puterea acestei credinţe în purtarea, recunoştinţa, bucuria şi sfinţenia noastră? Noi credem că în răscumpărarea Domnului există loc pentru toţi. Dar suntem noi plini de râvnă ca să aducem şi pe alţii la Domnul? Credem că Dumnezeu este Tatăl tuturor. Dar ne purtăm noi cu semenii noştri potrivit cu această încredinţare? Credem că vine ziua judecăţii. Dar ne opreşte pe noi încredinţarea aceasta de la păcat şi ne îndeamnă ea să ne facem slujba de fiecae clipă cu gândul că vom da socoteală de tot? Cu adevărat însemnat cuvinte sunt acestea: „Credinţa fără fapte este moartă.”

Anunțuri

Etichete: , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: