Archive for the ‘Nicolae Moldoveanu’ Category

Iacov 2:22

Februarie 19, 2013

„Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită?”

Iată cum se limpezesc lucrurile. Să fim numai atenţi la citire!

„ credinţa lucra împreună cu faptele…” nu invers. Întâi credinţa şi apoi faptele. Credinţa şi faptele sunt cele două capace, care ţin miezul vieţii celei noi, neprihănite, a copilului lui Dumnezeu. Numai cu un singur capac nu-i cu putinţă miezul – viaţa.

Credinţa care nu lucrează este moartă. Ea ajunge desăvârşită prin lucrări care se răsfrâng asupra semenilor. Este de folos să aratăm aici minunata potrivire dintre învăţătura lui Iacov şi a lui Pavel cu privire la îndreptăţire, sau neprihănire, adică starea omului după voia lui Dumnezeu. Cititorul duhovnicesc, care are înţelepciunea de sus, se pleacă asupra deplinei insuflări a Sfintelor Scripturi, ştiind foarte bine că nu cu Iacov sau cu Pavel avem a face în această învăţătură însemnată, ca şi în toată Scriptura de altfel, ci cu Duhul Sfânt. În mila Sa, Sfântul Duh S-a folosit de aceşti bărbaţi cinstiţi de Dumnezeu, ca de un singur condei ca să-Şi aştearnă gândurile. Şi dacă Dumnezeu a insuflat pe aceşti bărbaţi este cu neputinţă să fie vreo nepotrivire între ei, mai ales la una şi aceeaşi învăţătură.

Da, între aceşti doi scriitori sfinţi, este cea mai desăvârşită potrivire în toate privinţele. În ce priveşte starea omului după voia lui Dumnezeu – îndreptăţirea sau neprihănirea – unul întregeşte şi tălmăceşte pe celălalt. Apostolul Pavel ne dă starea lăuntrică; Iacovne dă arătarea acestei stări lăuntrice în afară. Cel dintâi ne înfăţişează viaţa ascunsă; cel din urmă viaţa văzută. Cel dintâi priveşte pe om în legătura cu Dumnezeu; cel din urmă îl priveşte în legătură cu semenii săi. Avem trebuinţă de amândoi, căci starea lăuntrică n-are preţ fără viaţa de afară, după cum nici viaţa din afară n-ar avea nici un preţ şi nici o putere fără starea lăuntrică. Avraam, a fost socotit neprihănit atunci când a crezut pe Dumnezeu; şi Avraam a fost socotit neprihănit atunci când a adus jertfă pe fiul său Isaac. Întâiul caz ne destăinuieşte starea lăuntrică a lui Avraam; al doilea ne arată pe Avraam dovedindu-şi această stare înaintea cerului şi a pământului. Este bine să pricepem această deosebire. N-a fost nici un glas din cer când „Avraam a crezut în Dumnezeu”, deşi Dumnezeu l-a văzut şi atunci, socotindu-l astfel neprihănit. Dar, „când a adus pe fiul său Isaac pe altar”, Dumnezeu i-a putut zice: „Ştiu acum” , iar lumea întreagă a avut dovada puternică şi de netăgăduit a faptului că  Avraam era un om socotit neprihănit. Şi aşa va fi totdeauna. Oriunde este starae lăuntrică de credinţă, acolo ca fi şi lucrarea de afară potrivită cu starea lăuntrică. Dacă pentru o clipă am despărţi lucrarea lui Avraam, aşa cum ne-o înfăţişează Iacov, de credinţa lui Avraam, aşa cum ne-o lămureşte Pave şi ne-am întreba: care i-ar fi puterea îndreptăţitoare? Răspunsul ar fi: Nici una! Căci tot preţul şi toată puterea lui Avraam izvorăşte din faptul că această lucrare este destăinuirea acelei credinţi prin care Avraam fusese socotit, mai înainte, neprihănit înaintea lui Dumnezeu.

Iată potrivirea desăvârşită dintre Iacov şi Pavel. Glasul Duhului Sfânt este unul şi acelaşi , fie că vorbeşte prin Pavel, fie că vorbeşte prin Iacov. Noi să fim atenţi şi gata de ascultare, deschizându-ne întreaga fiinţă pentru primirea adevărului lui Dumnezeu, aşa cum este arătat pe paginile Sfintei Scripturi, căci numai atunci avem viaţă nouă cu adevărat şi numai atunci ne întrebuinţează Dumnezeu în lucrarea Lui.

Iacov 2:20

Ianuarie 17, 2013

„Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică?”

Mare valoare este în viaţa omului dorinţa sau voinţa de a ajunge sau a fi ceva! Mai întâi voinţa fierbinte şi apoi urmează celelalte. Domnul Isus spunea: „Dacă vrea cineva să facă voia lui Dumnezeu, va ajunge să cunoască…” (Ioan 7:17)

Dacă voieşte cineva să vină la Mine…” (Luca 9:23)

Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7:37).

Vrei să te faci sănătos?” (Ioan 5:6)

Nici Dumnezeu nu trece peste dorinţa sau voinţa omului. El îi arată binele şi răul, îi pune înainte calea vieţii şi calea morţii (Deuteronom 30:19), îi dă lumină şi îndemn ca să poată deosebi o parte de cealaltă , dar nu forţează pe nimeni. El respectă libertatea omului chiar şi atunci când i-ar aduce un rău. Cu forţa poţi să-i iei omului orice, dar ca să-i dai ceva cu forţa nu se poate.

Dacă vrei…” aşa ne întreabă Dumnezeu.

Vrei să înţelegi…?” spune versetul de mai sus.

Dacă, nu vrea omul să înţeleagă, poţi să-i spui orice şi el se gândeşte în altă parte. Numai cine vrea poate să ajungă la adevăr şi la mntuire, la credinţa cea adevărat şi la dragostea cea din Dumnezeu. Un cuvânt adevărat a spus Iorga: „Nu e greu să găseşti adevărul, ci e greu să ai voinţa (dorinţa) de a-l găsi.”

„Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică?”

Ajungi să cunoşti adevărul, când vrei cu tot dinadinsul lucrul acesta, când te hotărăşti cu tot sufletul pentru el. Numai cei care nu vor cu adevărat, care sunt hotărâţi în sufletul lor, numai ei nu ajung la ţintă, numai pentru ei sunt lucruri încurcate şi zadarnice. Fiind vorba despre credinţă în acest verset, spune cu apăsare: oricărui om îi este cu putinţă să ajungă la credinţa cea vie, care mântuieşte şi dă fericire, dacă vrea cu tot dinadinsul lucrul acesta. Credinţa cea vie şi adevărată este însoţită de fapte. Cea dintâi faptă a credinţei, aşa cum s-a mai spus, este predarea vieţii sută la sută în mâna Domnului şi ascultarea în totul de Cuvântul Lui. Apoi urmează toate celelalte fapte bune. Căci dacă credinţa nu-i urmată de fapte, ori credinţa nu-i adevărată, ori nu crezi tu în ea. Credinţa trebuie să ne ducă la realităţi dumnezeieşti. Altfel este falsă.

Zice un om al lui Dumnezeu (T. Popescu): „Credinţa cere nu-ţi dă iertare şi nu te desparte de păcat, aceea nu este credinţă, ci închipuire. Credinţa care n-are ca urmare sfinţirea, nu este credinţă.” Fără o credinţă vie şi fierbinte nu-i cu putinţă slujba pentru Dumnezeu pe pământ. Numai credinţa din care izvorăsc faptele dumnezeieşti face bine sufletelor şi aduce laudă lui Dumnezeu.

Sf. Isidor Pelusiotul zice: „Orice cuvânt care nu este izvorât din credinţă şi nu se sprijină pe fapte, nu trece dincolo de urechi; dar când se sprijină pe acestea,d ă viaţă şi păstrunde până în inimă.”

„…Credinţa fără fapte este zadarnică?”

Să nu păstărm lucruri zadarnice în viaţa noastră. Aceasta este voia lui Dumnezeu cu privire la noi, credincioşii Săi.

Iacov 2:19

Ianuarie 16, 2013

Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară.

Credinţa în Dumnezeu te duce până la uşa mântuirii, iar încrederea în Dumnezeu deschide uşa şi te împinge înăuntru în Casa mântuirii. Credinţa în Dumnezeu este lumina care îţi arată calea vieţii, iar încrederea în Dumenezu te pune pe calea vieţii. Credinţa în Dumnezeu te apropie de Dumnezeu, iar încrederea în Dumnezeu te ascunde în Dumnezeu şi-ţi dă chipul Lui, natura Lui.

Nu este de ajuns numai credinţa care recunoaşte existenţa lui Dumnezeu, pentru că ea nu-ţi schimbă starea: dacă eşti drac, drac rămâi: dacă eşti copil al diavolului (1 Ioan 3:10), copil al diavolului rămâi, ci încrederea în Dumnezeu, ascultarea de Cuvântul Lui, te schimbă din copil al diavolului în copil al lui Dumnezeu; din drac în înger; din vrăjmaş al lui Dumnezeu în prieten al lui Dumnezeu; din mort în păcat în viu pentru Dumnezeu şi pentru sfinţenia Lui.

Credinţa în Dumnezeu fără încrederea în Dumnezeu este o credinţă moartă, care nu dă naştere la viaţă din Dumnezeu; este credinţa dracilor.

Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară.

De multe ori suntem inferiori dracilor, căci ei cred şi se înfioară, dar noi zicem că credem, însă nici măcar nu ne înfiorăm, ci rămâne nepăsători şi reci. Nu-i destul să crezi că sunt adevărate cele spuse de Domnul Isus, ci să crezi că ai primit har pentru mântuire şi să te încrezi deplin în Cuvântul pe care ţi-l spune Mântuitorul. Da, credinţa care ne trebuie este încrederea sigură în Dumnezeu, este ascultarea şi supunerea faţă de Cuvântul Lui. Altfel este o credinţă moartă, o credinţă drăcească, egală cu necredinţa. Credinţa adevărată umple sufletul de teamă sfântă şi-l îndeamnă la o ascultare şi predare totală faţă de Dumnezeu.

Noe avea o credinţă plină de o teamă sfântă. (vezi Evrei 11:7). Mare lucru este să ai o credinţă plină de teamă sfântă! Asta-i tot ce doreşte Dumnezeu de la noi. Câţi nu au o credinţă seacă, goală! Ce folosesc nucile seci? Dar ce folos aduce credinţa seacă? Să ne cercetăm adânc: ce fel de credinţă avem?

Sunt trei feluri de credinţă:

  1. Credinţa moartă, aşa cum arată versetul de mai sus. Dracii au o credinţă moartă. Ei sunt plini de groază, însă nu de teamă sfântă. Teama de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, este puterea care te aruncă în braţele lui Dumnezeu, care te face un copil al Său preaiubit. Credinţa moştenită de la părinţi, fără o întoarcere la Dumnezeu, fără naşterea din nou, nu est eo credinţă vie, plină de o teamă sfântă. Ea nu lucrează chipul lui Dumnezeu în om. Un credincios a fost întrebat odată „Ce fel de credinţă şi ce fel de lege (religie) ai avut înainte de pocăinţă?”. „Nici o lege. Tata însă bătea pe mama cu scaunul.” Nu ce spui este lege ci ceea ce faci. Numai cine face răul se înfioară. Credinţa care se înfioară numai şi nu duce la pocăinţă este credinţă drăcească. Cine are credinţă plină de o teamă sfântă, nu se înfioară. Sfântul ap. Pavel spunea despre moarte că este un câştig (Fil. 1:21). Nu tot aşa poate spune cel cu credinţă drăcească. El se înfioară de moarte.
  2. „Nu orişicine-mi zice Doamne, Doamne! Va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău! Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” ” (Matei 7:12-23). Cei despre care vorbeşte Domnul Isus aici, aveau o credinţă fără teamă sfântă. Cine are o teamă sfântă este deplin interesat în slujba Domnului, ca să nu se abată din porunca dată, să nu calce cuvântul sfânt. Ce fel de teamă avea Noe? – Să nu strice, să nu facă ceva greşit faţă de cele spuse de Dumnezeu. Alt credincios al Domnului, plin de teamă sfântă, Moise, zicea: „… Nu lucrez din capul meu”. (vezi Numeri 16:28). Nu lucrez după inima proprie sau după voinţa proprie. Domnul Isus spune despre Sine: „Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai.” (Ioan 5:19). „Blestemat este cel care face cu nebăgare de seamă lucrarea Domnului” (Ieremia 48:10). Cine nu umblă smerit, n-are o credinţă plină de teamă sfântă. Cine nu poate ierta pe fratele său, nu are o credinţă plină de teamă sfântă. O credinţă plină de mânie, plină de mândrie, plină de ură şi plină de tulburare nu este o credinţă plină de teamă sfântă.
  3. Credinţa plină de teamă sfântă, ţese haină de mireasă din cele mai fine fire, cum zice Apocalipsa în 19:7 „Şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat. (inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor)”. Fiecare credincios ţese. Ce fel de fire ţesem noi? Să nu ţesem amestecătură: adevăr şi minciună; Cuvântul lui Dumnezeu şi învăţături omeneşti; dragoste dumnezeiască şi dragoste firească, părtinitoare etc.

Ca să fie pânză albă de in trebuie pusă în faţa Soarelui neprihănirii, Domnul Isus. Cei care nu-şi albesc necurmat hainele (Apoc. 2:5), nu au credinţa cea vie, ci au o credinţă moartă, drăcească, închipuită. În faţa adevărului lui Dumnezeu, fraţii mei, să ne plecăm şi să ne cercetăm adânc: cum este credinţa noastră! De răspunsul nostru sincer atârnă mântuirea noastră.

Iacov 2:18

Ianuarie 11, 2013

„Dar va zice cineva: „Tu ai faptele şi eu am credinţa”. „Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.” ”

Credinţa trebuie arătată. Dumnezeu ne îmbogăţeşte în credinţă (versetul 5), ca s-o putem arăta prin faptele izvorâte din ea. Dumnezeu vede faptele mele din credinţa mea, iar oamenii văd credinţa mea din faptele mele. După cum Dumnezeu nu-mi socoteşte ca bună nici o faptă, care nu vine din credinţă, tot aşa oamenii nu socotesc credinţa mea ca fiind dreaptă, dacă nu este însoţită de fapte bune. Cum s-a spus în meditaţiile la versetele dinainte: prima faptă a credinţei adevărate este apropierea de Dumnezeu şi predarea vieţii sută la sută în mâna Lui. De aici izvorăsc apoi toate celelalte fapte bune.

Zice sf. Marcu Ascetul: „Precum soarele fiind desăvârşit, trimite tuturor la fel raza sa desăvârşită, simplă şi egală, dar pe urmă fiecare pe măsura ochiului curăţit, primeşte lumina, tot aşa şi Duhul Sfânt, pe cei ce cred, i-a făcut capabili de toate lucrările şi darurile Sale, dar nu tuturor le-a dat să pună la fel în lucrare darurile, ci fiecăruia după vrednicia şi pe măsura împlinirii poruncilor, adică pe cât mărturiseşte şi face, arată prin roade sfinte măsura credinţei în Cristos.”

Şi sf. Maxim Mărturisitorul subliniază adevărul acesta, când spune: „Viruttea este înainte- mergătoarea adevăratei înţelepciuni şi arătătoarea credinţei drepte.”

„Dar va zice cineva: „Tu ai faptele şi eu am credinţa”. „Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.” ”

Sunt multe persoane care, în ceea ce priveşte învăţătura , cred deplin în Biblie ; totuşi nu  s-au schimbat cu nimic. Ei se amăgesc cu o credinţă care nu este credinţă. Lor li se potriveşte vorba amintită în Vechiul Testamentdespre Ierihon: „Aşezarea cetăţii este bună, dar apele sunt rele” (2 Împăraţi 2:19).

Credinţa adevărată se arată într-o viaţă de adsascultare. Credinţa noastră trebuie să se arate în lucrările noastre. Cineva poate să fie foarte mişcat de suferinţa altuia, însă dacă nu face nimic spre a-i alina acea suferinţă, mila lui nu este adevărată. Avraam a fost un erou al credinţei. Când a început să creadă a părăsit rudele şi patria lui şi a urmat pe calea necunoscută, după porunca lui Dumnezeu. Lui i-a fost dat un fiul  al făgăduinţei. Însă, când Dumenezu i-a cerut să jertfească pe Isaac, el n-a întrebat cum s-ar mai putea împlini atunci făgăduinţa, ci a ascultat. Dacă noi credem cu adevărat în Dumnezeu, atunci trebuie să-I predăm în totul viaţa noastră. Din aceasta iese pace, putere şi o viaţă a cărei minunăţie nici n-o băuim. Din aceasta se vede valoarea credinţei noastre.

Slăvit să fie Domnul!

Iacov 2:17

Ianuarie 10, 2013

„Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.”

Cea dintâi faptă a credinţei celei vii şi adevărate este ascultarea de Dumnezeu, de Cuvântul Lui şi predarea totală în mâna Lui. De aici urmează apoi toate celelalte fapte bune. Cine a ascultat glasul Domnului Isus şi L-a primit ca Mântuitor personal, a fost născut din nou de Dumnezeu şi în urma acestei naşteri a primit firea (natura) lui Dumnezeu, care poate face (poate rodi) fapte bune spre slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea şi fericirea aproapelui. Credinţa vie rodeşte necurmat faptele vieţii şi ale dragostei. Adevărat zice Luther: „Este imposibil a despărţi faptele de credinţă, cum e imposibil de a despărţi în foc lumina de căldură.” Cum s-a zis: Cea dintâi faptă a credinţei celei vii este ascultarea de Dumnezeu. Oricât de mari ar fi faptele şi jertfele cuiva, dacă nu sunt izvorâte din ascultarea de Dumnezeu, de Cuvântul Lui scris, nu au valoare, nu sunt socotite de Dumnezeu ca fapte bune şi deci, nu sunt primite de El.

Credinţa neascultătoare de Dumnezeu este moartă şi Dumnezeu nu are nici o legătură cu morţii sau cu lucrurile moarte. Credinţa neascultătoare este egală cu necredinţa, iar necredinţa are la bază trei lucruri:

  1. Neştiinţa,
  2. Uitarea,
  3. Lipsa de gândire.

Fraţii mei, ne aflăm în faţa unei probleme atât de mari şi serioase ca însăşi viaţa şi mântuirea. Cum este credinţa noastră?

„Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.”

Credinţa vie este ascultătoare de Cuvântul lui Dumnezeu şi caută să-l împlinească întocmai în fiecare zi, căutând mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu. (Matei 6:33). Primii creştini, ca unii care aveau credinţa vie şi ascultătoare, împlineau cu cea mai mare exactitate îndemnurile lui Dumnezeu date prin Duhul Sfânt, prin gura apostolilor. Iată câteva îndemnuri, arătate în F. Ap. 2:42, pe care le împlineau în fiecare zi:

–          Stăruinţa în învăţătura apostolilor (cercetarea Scripturilor),

–          Stăruinţa în legătura frăţească (dragostea),

–          Stăruinţa în frângerea pâinii (amintirea morţii Domnului Isus),

–          Stăruinţa în rugăciune (păstrarea legăturii duhovniceşti cu Dumnezeu),

–          Stăruinţa în vestirea Evangheliei în orice timp, în orice loc şi faţă de orice om (F. Ap. 5:42).

Dacă aceste lucruri erau necesare creştinilor dintâi, pentru trăirea unei vieţi normale cu Dumnezeu, oare pentru creştinii din urmă este o altă cale şi alte mijloace prin care s-ar putea trăi adevărata viaţă cu Dumnezeu? O, nu! Să nu ne înşelăm.

Cum stăm noi faţă de calea primilor creştini?

Adevărata credinţă vie, care face fapte vii şi plăcute lui Dumnezeu, este credinţa ascultătoare de Dumnezeu, care merge pe calea Lui cea neschimbată.

Iacov 2:15

Decembrie 12, 2012

„Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de harna de toate zilele”

 

În biserica Domnului Isus nu trebuie să fie nici săraci, nici bogaţi, ci trebuie să fie o nivelare dumnezeiască, pentru ca nimeni să nu ducă lipsă. Atât bunurile duhovniceşti cât şi bunurile pământeşti trebuie să circule la toate mădularele Trupului lui Cristos, aşa cum într-un trup omenesc harna şi îmbrăcămintea au în vedere toate mădularele. Acest lucru este cu putinţă numai când este deplină sănătate duhovnicească , când se trăieşte o viaţă normală creştină, când este o adevărată călăuzire a Duhului Sfânt. În ziua judecăţii vom fi întrebaţi şi vom da socoteală de faptul cum am ştiut să împărţim bunurile la fraţii Domnului Isus, care se aflau în lipsă. (vezi Matei 25:40).

„Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de harna de toate zilele”

Mila Mântuitorului faţă de cei săraci a fost cunoscută de toţi. Pe drumurile străbătute de Domnul Isus, săracii au fost hrăniţi şi Evanghelia le-a fost vestită. De altfel, acesta este semnul deosebitor al creştinismului. Totţi urmaşii Domnului Isus trebuie să repete prin viaţa lor, mai mult decât prin cuvintele lor, adevărul că au milă de săraci, pentru că Domnul Isus Cristos a avut mai întâi milă de ei. Este drept că unele suflete au un dar deosebit de a arăta mila, dar ea nu trebuie să lipsească din nici o inimă răscumpărată. Mila faţă de cei săraci trebuie să mişte necurmat sufletul nostru, ca să semănăm cu Domnul Isus. Un cuvânt bun face mult, o faptă bună face mai mult. Adevăratul creştinism nu este teorie, ci practică (viaţă) dumnezeiască pe pământ.

Felul cum trebuie arătată mila şi cum trebuie făcută dărnicia, se învaţă în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi din legătura strânsă cu Domnul Isus, potrivit cu împrejurările. Totul e să dai cu bucurie şi mai ales să te dăruieşti pe tine însuţi celor lipsiţi. La ce foloseşte să câştigi, să ai, dacă nu ca să guşti din ce în ce mai mult bucuria de a da?

Dragul meu frate, mădular al Trupului lui Cristos, cum stai tu faţă de cele arătate mai sus? Ce jertfeşti tu pentru săracii din Biserica Domnului? Suferi tu împreună cu ei din pricina lipsurilor lor? Simţi tu că şi ei fac parte din tine, întrucât şi tu faci parte din Trupul lui Cristos?

O, de am avea conştiinţa Bisericii, altfel ne-ar fi viaţa!

Iacov 2:13

Decembrie 4, 2012

„Căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar mila biruieşte judecata”

 

Dacă Dumnezeu ne-a lăsat nouă, credincioşilor Săi, deplina libertate să alegem felul cum trebuie să fim judecaţi în ziua judecăţii, oare n-ar trebui să ne gândim mai serios la lucrul acesta? N-ar trebui să ne pregătim în fiecare zi cu toată puterea şi cu toată fiinţa noastră, pentru această măreaţă şi unică împrejurare? Dacă suntem sănătoşi duhovniceşte şi dacă avem mintea trează, aşa facem. Ar trebui să ne cercetăm adânc în privinţa aceasta, ca să nu fim înşelaţi. Va fi o judecată viitoare, o zi a socotelilor, când orice om va trebui să răspundă în faţa scaunului dreptăţii dumnezeieşti de tot traiul pe care l-a dus pe pământ, cum zice sf. ap. Pavel: „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” (2 Corinteni 5:10).

Ce să facem ca să trecem cu bine acest examen mare şi necruţător? Un singur lucru: să primim prin credinţă, pe Domnul Isus ca Mântuitor, Domn şi mire al vieţii noastre şi să ne judecăm pe noi înşine, fără cruţare, în fiecare zi, căci cine se judecă acum, scapă de judecata viitoare. (vezi 1 Cor. 11:31; 1 Ioan 1:9; Ioan 3:18). Dacă ne judecăm tot timpul pe noi, nu mai avem timp să judecăm pe alţii, iar cine judecă pe alţii, devine tot mai aspru şi fără milă şi nu mai are timp să se judece pe sine.

„Căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar mila biruieşte judecata”

Să ne încărcăm zi de zi cu dragoste şi milă de la Izvorul dragostei şi milei: Domnul Isus, ca să putem primi pe orice om aşa cum îl primeşte Dumnezeu, şi să fim mereu în lucrarea cea sfântă a Evangheliei mântuirii. Acesta-i felul cel mai bun de pregătire pentru judecata de apoi.

Zice Fer. Ieronim: „Fă totdeauna bine, pentru ca ispititorul să te găsească ocupat.”

Şi Origen scrie frumos despre milă: „Fericit este acela care posteşte, pentru ca să poată ajuta şi hrăni pe cei săraci.”

Mila biruieşte judecata.

Pentru cel neprihănit, ziua judecăţii este timpul răsplătirii, timpul încununării cu slavă şi cinste, timpul când Domnul Isus, Judecătorul Cel Drept, va spune: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” (Matei 25:23)

Iacov 2:11

Decembrie 3, 2012

„Căci, Cel ce a zis: „Să nu preacurveşti”, a zis şi: „Să nu ucizi”. Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii.”

 

În orice colţ al casei ai pune focul, toată casa se aprinde şi este nimicită. Pe oricare dintre mădularele trupului l-ai tăia, sângele întreguui trup s-ar scurge pe acolo, iar trupul ar muri. În orice parte ai găuri corabia, apa ar intra înăuntru şi ar scufunda-o în mare. Aşa este cu păcatul, aşa este cu călcarea legii sfinţeniei lui Dumnezeu. Orice păcat, fie mare, fie mic, este purtător de moarte, în orice parte a vieţii noastre s-ar ivi. Orice latură a legii sfinţeniei lui Dumnezeu ar fi călcată, ea atrage cu sine aceeaşi pedeapsă ca şi cum ar fi călcată toată legea. Frigul intră în casă şi pe fereastră şi pe uşă, dacă sunt lăsate deschise. Scopul întregii Legi este supunerea faţă de Dumnezeu, iar supunerea faţă de Dumnezeu înseamnă fericirea făpturilor Sale. Nu Dumnezeu câştigă sau pierde, dacă făpturile Sale calcă sau nu Legea, ci ele. Legea sfinţeniei stă la temelia Împărăţiei lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate renunţa la această Lege, cum nu poate renunţa la propria Sa existenţă.

Toţi oamenii trebuie să se supună Legii lui Dumnezeu, dacă vor să trăiască şi să fie fericiţi. Însă păcatul şi starea de păcat în care nei se nasc, i-a făcut neputincioşi faţă de împlinirea Legii lui Dumnezeu. În ei înşişi n-au puterea, plăcerea şi voinţa să păzească Legea şi atunci ea vine cu pedeapsa. Ce este de făcut? Dumnezeu, în dragostea Lui, a găsit o cale desăvârşită, prin care omul, poate fi izbăvit de robia păcatului şi de pedeapsa Legii. Această Cale este Fiul Său, Isus Cristos. El, prin întrupare, a luat asupra Sa tot păcatul omenirii, a mers cu el la cruce şi a primit pedeapsa, care se cuvenea păcătosului, pentru călcarea Legii sfinţeniei, adică moartea. Astfel omul este izbăvit. Cristos a plătit în locul său, ceea ce se cuvenea Legii dreptăţii dumnezeieşti.

„Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi…” (Galateni 3:13).

„Cristos este sfârşitul legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea.” („… să fie îndreptăţit” – traducerea Niţulescu. „Ca dreptate pentru orice credincios” – traducerea Cornilescu, 1931, vezi Romani 10:4).

Oricine crede în Domnul Isus Cristos şi-L primeşte ca Mântuitor personal, este izbăvit şi de păcat şi de blestemul Legii şi, ceea ce este foarte important, primeşte o nouă fire (natură) din Dumnezeu, prin naşterea din nou, fire care poate împlini Legea sfinţeniei lui Dumnezeu. El (credinciosul născut din nou) nu se mai sileşte să împlinească Legea, ci aceasta este plăcerea lui – îi place s-o împlinească, pentru că ea este viaţa lui, fără de care nu poate să trăiască. (Romani 8:2).

Legea veche, dată vechiului Israel, era o povară pentru om, de această povară ne-a izbăvit Cristos. Legea nouă, dată noului Israel (Biserica lui Cristos), este aripa cu care zboară spre cele veşnice, este viaţa însăşi, pentru care nu trebuie nici o sforţare ca să fie împlinită. Firea cea nouă din Dumnezeu rodeşte natural faptele Legii sfinţeniei. Cine are urechi duhovniceşti, să audă; cine are inimă duhovnicească, să înţeleagă.

Iacov 2:10

Noiembrie 29, 2012

„căci, cine păzeşte toată legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate.”

Pascal, (un înţelept francez şi credincios în acelaşi timp) spunea: „Părţile lumii au o aşa legătură şi înlănţuire una cu alta, încât este cu neputinţă să cunoşti pe una fără ceallată şi fără totalitatea ei.” Acest lucru se poate spune şi despre persoane, când este vorba de vreo atitudine sau vreo lucrare. „Interdependenţa fenomenelor” – zice ştiinţa, adică toate alcătuirea omului, a lumii şi a universului întreg nu este la întâmplare, ci o lucrare este legată de altă lucrare. Versetul de mai sus vorbeşte despre Legea lui Dumnezeu, dată prin Moise, ca despre un tot, care nu se poate despărţi. Legea a fost dată ca să fie păzită în întregime. Că omul nu a putut-o ţine, asta este altă treabă. Starea de păcat în care se naşte şi trăieşte omul, nu îi îngăduie să împlinească legea sfinţeniei lui Dumnezeu. De aceea a trebuit să vină Domnul Isus, ca să izbăvească pe om din robia păcatului, să-i dea o altă stare, o altă fire – fire (natură) dumnezeiască, prin naşterea din nou, cu care să poată împlini legea dumnezeiască.

Numai cu ceea ce vine de la Dumnezeu, se poate împlini legea şi voia lui Dumnezeu. Aici este măreţia şi frumuseţea harului lui Dumnezeu, căci pe când eram noi în robia slăbiciunii păcatului, a venit Domnul Isus, care, în locul nostru, a plătit toată datoria noastră faţă de dreptatea dumnezeiască, şi astfel am fost răscumpăraţi. Prin Domnul Isus, care este Tăria noastră, noi putem împlini legea lui Dumnezeu, dar nu ca o condiţie a primirii mântuirii, ci ca un rod al mântuirii primite.

Iacov, scriitorul acestei epistole, este sigur că o credinţă, care nu e în stare să aducă roade bune, nu este credinţa cea adevărată, care duce pe om la naşterea din nou şi la o viaţă nouă. De aceea stăruieşte el atât de mult asupra faptelor, care izvorăsc din credinţă. Credinţa adevărată aduce altoirea în Dumnezeu a pomului vieţii noastre şi în urma acestei altoiri putem rodi roade bune, căci din fire suntem sălbatici.

„Credinţa care nu te smulge din păcat, dându-ţi o viaţă nouă, este credinţa dracilor” – spune cu îndrăzneală Spurgeon. De altfel şi sf. ap. Pavel, care a lămurit aşa de bine harul lui Dumnezeu, stăruieşte tot atât de mult, ca şi Iacov, asupra ascultării zilnice de voia şi Cuvântul lui Dumnezeu. El vorbeşte tesalonicenilordespre lucrarea credinţei. Dacă suntem credincioşi Domnului Cristos, arătăm noi oare puterea acestei credinţe în purtarea, recunoştinţa, bucuria şi sfinţenia noastră? Noi credem că în răscumpărarea Domnului există loc pentru toţi. Dar suntem noi plini de râvnă ca să aducem şi pe alţii la Domnul? Credem că Dumnezeu este Tatăl tuturor. Dar ne purtăm noi cu semenii noştri potrivit cu această încredinţare? Credem că vine ziua judecăţii. Dar ne opreşte pe noi încredinţarea aceasta de la păcat şi ne îndeamnă ea să ne facem slujba de fiecae clipă cu gândul că vom da socoteală de tot? Cu adevărat însemnat cuvinte sunt acestea: „Credinţa fără fapte este moartă.”

Iacov 2:9

Noiembrie 23, 2012

„dar dacă aveţi în vedere faţa omului, faceţi un păcat şi sunteţi osândiţi de lege ca nişte călcători de lege”

Neprihănirea este unul din semnele dragostei dumnezeieşti. Orice credincios adevărat, care a primit dragostea lui Dumnezeu în inima lui (Rom. 5:5), este nepărtinitor. Dumnezeu este nepărtinitor: El a plătit acelaşi preţ de răscumpărare – jertfa Fiului Său – pentru toţi păcătoşii şi dragostea Lui cheamă la mântuire pe toţi, fără deosebire. Cel născut din nou, din Dumnezeu, adică orice creştin adevărat, trebuie să fie ca Dumnezeu, să semene cu El în toate privinţele: în simţire, în gândire, în vorbire şi în lucrare. La aceasta suntem chemaţi toţi cei care ne numim creştini. Cine nu are felul lui Dumnezeu de a fi, în toate privinţele, nu este născut din nou, nu are firea lui Dumnezeu, deci nu-i creştin sau este un creştin de formă. La Dumnezeu nu se umblă cu jumătăţi de măsură: eşti ori nu eşti.

„dacă aveţi în vedere faţa omului, faceţi un păcat”…

Poate veni ispita aceasta, a părtinirii, şi peste un copil al lui Dumnezeu, dar dacă-i treaz, se va împotrivi ei şi o va birui. Dacă nu se va împotrivi, va săvârşi păcatul. Părtinirea este un păcat. Să fim nepărtinitori când este vorba de oamenii din lume, vestindu-le hotărât Evangheliei mântuirii Domnului Isus Cristos. Să fim nepărtinitori, când este vorba de credincioşi, de copiii lui Dumnezeu, ca să le dăm dragostea cu părtăşie, în orice timp şi în orice loc. Să fim nepărtinitori, când este vorba de adevărul lui Dumnezeu, primindu-l de la oricine, fără reţinere chiar dacă cel care ni-l spune nu face parte din gruparea noastră.

Dumnezeu ne întrebuinţează cu plăcere în lucrarea Sa pe pământ, numai atunci când suntem nepărtinitori, când suntem smeriţi şi când ascultăm în totul de voia Lui descoperită în Cuvântul Său. Suntem nepărtinitori şi pregătiţi pentru lucrarea lui Dumnezeu, numai când rămânem în Domnul Isus cu toată fiinţa noastră. Când trăim din El şi prin El, atunci toate mişcările noastre sunt pentru El. Slăvit să fie Domnul!