Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Iacov 2:21

Ianuarie 24, 2013

Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar?

 

Iacov nu luptă împotriva învăţăturii despre neprihănirea care se capătă prin credinţă, ci împotriva încrederii într-o credinţă neadecvată, cum se vede în versetul 14: „spui că ai credinţă”,  nu „ai”. Cred numai atâta cât mă încred în Dumnezeu , numai atâta cât m-am lepădat de mine, numai atâta cât ascult şi mă supun Cuvântului sfânt al lui Dumnezeu. Credinţa nu se vede decât din faptele ei. Încrederea în Dumnezeu şi ascultarea de Cuvântul Lui sunt faptele credinţei, văzute de toţi oamenii. Nu te poţi încrede în Dumnezeu şi nu poţi să-L asculţi, dacă mai întâi nu crezi în El. Avraam a crezut mai întâi în Dumnezeu şi apoi L-a crezut pe Dumnezeu care i-a vorbit. El n-a ieşit din ţara lui înainte de a crede şi a se încrede în Dumnezeu. Ieşirea din ţara lui a fost un rod al credinţei şi aceasta i-a fost socotită ca neprihănire. Tot aşa şi cu jertfirea fiului său, Isaac. Aceasta a fost fapta credinţei lui. Totdeauna, credinţa se arată prin faptele ei, iar temerea de Dumnezeu prin roadele ce izvorăsc din ea.

Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar?

Cine ar pune credinţa lui la îndoială? Dacă dăm la o parte credinţa lui Avraam, pe muntele Moria nu vom vedea decât un ucigaş şi un nebun. Să luăm însă seama la credinţa lui şi vom vedea în el un credincios şi ascultător, temător de Dumnezeu, socotit neprihănit prin fapte, când a adus jertfă pe fiul său Isaac. Dumnezeu caută credinţă şi o cinsteşte oriunde o găseşte; oamenii însă nu caută decât arătarea prin fapte a credinţei vii şi înţelepte. Trăim înconjuraţi de o evlavie mincinoasă. Pe toate buzele trec cuvinte de credinţă. Însă credinţa este un mărgăritar rar; această credinţă care te face să părăseşti malul împrejurărilor de acum ca să mergi îaninte, înfruntând valurile şi vânturile, cu răbdare, chiar dacă s-ar părea că Domnul doarme. Binecuvântat să fie Dumnezeu, care ne dă lumină şi mângăiere cu fiecare verset din Scriptura Lui Sfântă, pentru ca să avem un mers frumos şi sigur, spre Ţinta pe care ne-a pus-o El în faţă. Amin!

Iacov 2:16

Ianuarie 9, 2013

„Şi unul dintre voi le zice: „Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!” fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?”

Cu vorba pâine nu se satură nimeni, ci numai cu pâinea însăşi. Un proverb spune: „Cel flămând nu se satură cu sfaturi bune, ci cu pâine.” Nici o putere n-au vorbele frumaose, dacă ele nu sunt însoţite de fapte frumoase. „Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere”, glăsuieşte limpede Cuvântul lui Dumnezeu (1 Cor. 4:20).

Sf. Ioan Gură de Aur zice: „A vorbi este foarte uşor, a face însă, când ne găsim în nevoie, este foarte greu. De aceea mai mult de la fapte se îndreptă natura omenească.” Cea mai desăvârşită pildă în privinţa unităţii dintre vorbe frumoase şi fapte frumoase este Domnul Isus Cristos. El nu numai cu vorba a propovăduit mântuirea păcătoşilor, ci cu cea mai puternică faptă, adică şi-a dat viaţa ca jertfă pentru mântuirea noastră.

Cei născuţi din nou prin credinţa în jertfa Mântuitorului Cristos, adică adevăraţii creştini, seamănă cu El în toate privinţele, deci şi în ceea ce priveşte unirea vorbelor cu faptele. Creştin adevărat nu-i cel care spune numai vorbe frumoase, ci cel care-L arată pe Mântuitorul Cristos în trăirea lui de fiecare clipă.

„Şi unul dintre voi le zice: „Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!” fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?”

Să nu spunem nici o vorbă şi să nu facem nici o faptă, care nu ar aduce un folos semenului. Iată menirea noastră pe pământ, dacă suntem cu adevărat urmaşi ai Domnului Isus, dacă avem cu adevărat naşterea din nou. Noi suntem trimişi de Mântuitorul nostru să fim lumina lumii, nu numai să vorbim despre lumină; suntem trimişi să fim o cale spre Împărăţia lui Dumnezeu, nu numai să vorbim despre calea mântuirii; suntem trimişi să împărţim pâine duhovnicească şi pâine trupească, nu numai să vorbim despre pâine.

Numai rămânând în Domnul Isus Cristos, în felul lui de viaţă, în Cuvântul Lui, putem să fim cu adevărat folositori pe pământ. Despărţiţi de El nu putem face nimic. (Ioan 15:5). Bacnota de hârtie a vorbelor noastre are valoare numai când are aoperire în aurul faptelor frumoase. Şi nu putem avea fapte frumoase, trăire sfântă şi evlavioasă, gata oricând  şi de jertfă şi de plug, decât atunci când suntem una cu Domnul Isus Cristos, printr-o predare sută la sută în braţul Lui, când nu mai trăim noi, ci Cristos trăieşte în noi. (Galateni 2:20; 1 Ioan 2:6).

Iacov 2:14

Decembrie 11, 2012

„Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate credinţa aceasta să-l mântuiască?”

 

Citind în grabă acest verset, pare să ne pună în încurcătură cu privire la ceea ce ştim despre lucrarea harului lui Dumnezeu, despre mâhnirea prin credinţă şi nu prin fapte. (vezi Efes. 2:8-9). Lucrurile însă nu stau aşa. Să citim încet şi cu atenţie: „Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate credinţa aceasta să-l mântuiască?”

Faptul că cineva spune  că are ceva, nu-i dovadă, ci trebuie să arate. Dacă nu arată, este un mincinos. Versetul de mai sus limpezeşte acest lucru. Există vorba credinţă” şi faptacredinţă.

Vorbacredinţă” nu mântuieşte pe nimeni, ci numai faptacredinţă”. Cineva poate să spună că are credinţă şi să nu aibă. Faptul că spune numai, nu-l mântuieşte. Cine însă are cu adevărat credinţă, aceasta-l duce la mântuire. Fără credinţă, adică fără fapta „credinţă” nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu, Izvorul mântuirii şi al oricărui har. (Evrei 11:6).

Prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă” (Efes. 2:8), adică prin faptacredinţă” (credinţa reală, nu închipuirea ei). Dacă crezi din inimă în Domnul Isus, – nu numai să spui cu gura – vei fi mântuit. (Romani 10:9).

Fapta credină (credinţa reală) este însoţită îndată de fapte. Prima faptă a ei este că nu lasă pe om să rămână unde se află, ci-l duce la Domnul Isus, îl apropie, deci, de Cel care-l poate mântui. Acasta înseamnă predarea întregii vieţi în mâna Mântuitorului, ca El s-o înnoiască, s-o ducă la treptele desăvârşirii şi s-o facă în stare să rodească faptele (roadele) plăcute lui Dumnezeu. Numai viaţa care s-a lepădat de eul propriu, are credinţa adevărată (fapta „credinţă”) şi numai în această viaţă poate lucra Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Căci ce sunt faptele bune? Nu sunt ele roada Duhului Sfânt? Şi cum poate rodi Duhul Sfânt într-o viaţă nepredată în întregime Domnului Isus, într-o viaţă nepocăită şi necurăţită de sângele vărsat pe crucea de pe Golgota? Trebuie să ştim bine adevărul acesta: tot ce avem bun în noi, nu-i de la noi; toate faptele noastre bune nu sunt ale noastre, ci ale Duhului Sfânt. Iar Duhul Sfânt Îl primim de la Tatăl Ceresc, în urma predării noastre Domnului Isus, în urma naşterii din nou. Orice bun se pogoară de la Părintele luminilor (Iacov 1:17), deci şi faptele noastre bune. Nici un om nenăscut din nou nu poate avea roada Duhului (Gal. 5:22), după cum nici un pom sălbatic (nealtoit) nu poate face roade bune.

Credinţa (fapta „credinţă”) ne altoieşte în Cristos-Viţa vieţii celei noi (Ioan 15:1-2), prin care putem rodi strugurii dulci ai faptelor bune. Numai credinţa în care se vede roada Duhului, dovedeşte că este adevărată şi care duce la mântuirea veşnică.

„Credinţa – spune C.H.M. – îşi găseşte plăcere în a se sprijini în mod absolut şi neschimbat pe Dumnezeul Cel Viu. Dar trebuie ca aceasta să fie o realitate. Puţină însemnătate are ce se spune despre credinţă, dacă inima este străină de puterea ei. O simplă mărturisire este absolut fără valoare. Dumnezeu priveşte la realităţi, nu la forme.”

În lumina versetului de mai sus, suntem îndemnat să ne cercetăm pe noi înşine şi să vedem dacă credinţa noastră este adevărată. Cine crede din inimă în Domnul Isus, acela intră în legătură vie cu El, prin Duhul Sfânt şi din această legătură iese o viaţă nouă şi o lucrare nouă. Este cu neputinţă ca cineva să aibă adevărata credinţă în Domnul Cristos şi să nu se ocupe în totul cu Domnul Cristos. Este cu neputinţă ca cineva să fie înrădăcinat în Domnul Cristos şi să nu simtă îndemnuri puternice spre o viaţă nouă, viaţă însoţită de roada plăcută a Duhului. Vremurile grele fac pe oameni tot mai strânşi, tot mai egoişti. Credincioşii adevăraţi devin însă tot mai largi, tot mai asemănători cu Dumnezeu, pentru că acesta este drumul credinţei adevărate.

Iacov 2:12

Decembrie 1, 2012

„Să vorbiţi şi să lucraţi ca nişte oameni care au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei”

Cum ai vorbi şi cum ai lucra, dragul meu frate, dacă ţi s-ar spune că peste un ceas va trebui să-ţi închei călătoria pe pământ? Cum ai vorbi şi cum ai lucra, dragul meu frate, dacă ai fi conştient că te afli în faţa Domnului şi L-ai vedea cu ochii trupului, cum îţi cântăreşte totul? Cum ai vorbi şi cum ai lucra, dragul meu frate, dacă vorba pe care o spui şi lucrarea pe care o faci te-ar avea în vedere numai pe tine şi nu pe altul şi că tot ce ai spune despre altul s-ar întoarce spre tine?

Şi să ştii, fratele meu, că tu te aflii în faţa lui Dumnezeu, care vede şi ştie tot, că plecarea ta de pe pământ poate fi mai devreme de un ceas şi că tot ce spui sau faci te are în vedere întâi pe tine. Prin tot ce spunem sau ce facem, ne pregătim pentru ziua marii socoteli. Să ştim bine acest lucru.

„Să vorbiţi şi să lucraţi ca nişte oameni care au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei”

Da, vom fi judecaţi! Acesta este un adevăr peste care nu se poate trece şi care nu poate fi desfiinţat dacă nu vrem să credem. Şi Dumnezeu ne-a lăsat nouă libertatea deplină, ca să alegem felul cum dorim să fim judecaţi. După cum judecăm noi aici pe semenii noştri, după cântarul cu care le cântărim viaţa, aşa vom fi judecaţi şi noi. Dacă ne purtăm aspru cu noi, cu pornirile noastre şi blând cu semenii noştri, ziua judecăţii va fi pentru noi ziua răsplătirii, ziua încununării cu slavă şi viaţă veşnică fericită.

Iacov 1:25 p2

Noiembrie 5, 2012

„Dar cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui.”

Goethe zicea: „Omul fericit este acela care-şi poate pune în legătură sfârşitul cu începutul vieţii.” Acest lucru este cu putinţă numia în Cristos, care este Alfa şi Omega – Începutul şi Sfârşitul vieţii (Apocalipsa 1:8), căci El este Viaţa. În păcat este moarte şi unde este moarte nu este fericire. Legea slobozeniei trebuie împlinită cu fapta, nu numai s-o citim şi apoi ca nişte ascultători uituci, să plecăm în ale noastre.
„El Îşi cheamă oile pe nume şi le scoate afară din staul.” (Ioan 10:3).
Orice religie alcătuieşte, pentru cei care o respetă, un fel de staul, un loc închis, în care omul nu se mişcă liber. Toate religiile se cuprind în anumite lucruri din afară, în anumite forme, la care oamenii se supun chiar când încredinţarea lor este alta. Oamenii sunt deci robi ai formelor religiei de care ţin. Prin aceasta, viaţa lor nu este înflăcărată de ceva. Forma este formă şi viaţa este viaţă. sunt două lucruri deosebite. Şi deseori se văd oameni straşnici împlinitori ai unor forme religioase, dar tot aşa de straşnici păcătoşi în purtarea lor. S-ar socot că cine este împlinitorul unor forme religioase să fie şi în viaţă mai altfel decât ceilalţi oameni, dar nu este. Domnul Isus îi cheamă, pe cei care vor să asculte de El şi să-L urmeze , afară din robia religioasă, afară din sistemul religios, afară din formele moarte, afară din staul, la El, care dă pace şi libertate. Aşa a făcut cu aceia dintre evrei care au ascultat de El şi aşa face El cu orice om, oricare ar fi religia lui: creştină, mozaică, musulmană sau altfel.
„Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32). Să ne grăbim să ieşim din sistemul care ne încorsetează, afară, la Domnul Isus. Liber cu Isus – ce putere dă această intimă părtăşie!
Fiziceanul sir David Brewster a fost întrebat:
„Dumneavoastră ca om de ştiinţă nu vă vine greu să credeţi tot ce scrie în Biblie?”
Fiziceanul a răspuns: „Nicidecum! Oamenii nu primesc afirmaţiile Bibliei din cauza aroganţei înţelepciunii lor. Dacă inteligenţa crede că este mai înţeleaptă decât ce scrie în Biblie, înseamnă că îşi uită graniţele şi trece peste domeniul ei.”
„Daţi crezare minunilor din Biblie?”
„Noi suntem înconjuraţi de minuni. Existenţa noastră este o minune. Noi nu putem explica legătura dintre corpul şi sufletul nostru. Fiecare dintre noi trebuie să creadă lucruri, care nu le poate înţelege sau verifica. Există taine, care aparţin doar lui Dumenzeu. Eu nu încerc de exemplu să adun suveranitatea harului cu responsabilitatea omului. Amândouă sunt adevărate. Dumnezeu cunoaşte totul. Eu mă bazez pe Cuvântul Luui. Noi nu putem să rezolvăm toate problemele din această lume, nici să le explicăm. Să ne cunoaştem graniţele! Dar eu Îi mulţumesc lui Dumnezeu că drumul mântuirii este atât de simplu. Cine vrea să meargă pe el nu trebuie să ştie lugruri grele. Credinţa în Domnul Isus înseamnă viaţa. Eu m-am încredinţat Lui şi am viaţa veşnică şi mă bucur de pacea conştiinţei şi a inimii.”
O poveste japoneză spune că un suflet a fost dus în cer de un înger. Acolo, a văzut într-o sală, pe o masă mare, o grămadă mare care semăna a fi melci sau aşa ceva. „Ce sunt acestea?” a întrebat acel suflet. Îngerul i-a răspuns: „Acestea sunt urechile care au ascultat cu plăcere lucruri bune. Ele au intrat în cer, dar nu şi cei ce le-au purtat pentru că nu au trăit cele ascultate.” Pe o altă masă a văzut iarăşi lucruri ciudate. „Dar acestea ce sunt?” a întrebat acel suflet. Îngerul a răspuns: „Acestea sunt limbile care au vorbit foarte frumos despre lucrurile lui Dumnezeu. Ele au intrat în cer, dar nu şi cei ce le-au avut, pentru că n-au trăit cele vorbite.”
În această poveste, nu este oare un adevăr de preţ? Da. Cele spuse în ea ne duc cu gândul la cuvintele Domnului Isus: „Nu oricine-Mi zice”Doamne! Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în ceruri.” (Matei 7:21).
Domnul să ne ferească de a-I da numai urechile şi limbile noastre! Să nu fim numai nişte ascultători uituci ai Cuvântului Său, ci să-I dăm inima noastră întreagă, căci atunci trăim în mântuirea Lui, atunci legea libertăţii Sale este mediul în care ne mişcăm, atunci fericirea ne umple fiinţa noastră.

Iacov 1:25 p1

Noiembrie 2, 2012

„Dar cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui.”

Dumnezeu ne-a dat mântuirea – aceasta este partea Lui. Primirea mântuirii este însă partea noastră. Dumnezeu ne-a adus din cer harul Său cel felurit şi l-a aşezat lângă noi – aceasta este partea Lui. Luarea acestui har şi folosirea lui în toate împrejurările, este partea noastră. Dumnezeu ne-a dăruit legea desăvârşită a slobozeniei şi a dragostei – aceasta este partea Lui. Adâncirea şi stăruirea în această lege este partea noastră.

Partea lui Dumnezeu şi partea noastră sunt cele două capace care ne ţin miezul vieţii şi care lucrează în noi mântuirea, desăvârşirea şi fericirea noastră. Dacă nu ne împlinim partea ce ne revine, Dumnezeu n-o va împlini niciodată în locul nostru. El ne dă de toate, dar noi trebuie să luăm, pentru noi, ceea ce ne dă El. Aceasta este partea noastră. Şi îndemnul şi mâna şi puterea cu care trebuie să luăm darul lui Dumnezeu, vin tot de la El. Noi nu trebuie decât să vrem să întindem mâna. Mare este harul lui Dumnezeu, dat nouă prin Domnul Isus Cristos.

Legea slobozeniei este darul lui Dumnezeu, dat nouă celor care credem şi prin credinţă am primit pe Domnul Isus ca Mântuitor prsonal. Numai credinţa ştie să folosească legea libertăţii. Mare lucru este libertatea – legea libertăţii – în viaţa omului, a omului credincios Domnului Isus. Fără libertate omul nu este om, credinciosul nu este credincios. La temelia vieţii omului, printre alte legi, Dumnezeu a pus şi legea libertăţii.

„cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea…”

Înţeleptul Robert Green Ingersoll spune: „Ceea ce este lumina pentru ochi, este aerul pentru plămâni, ceea ce este dragostea pentru inimă, este libertatea pentru suflet.” Omul îşi păstrează libertatea numai dacă stăruieşte şi îşi adânceşte privirile în ea. Altfel o pierde şi devine rob. A stărui în legea libertăţii înseamnă a-ţi forma obiceiuri. (Luca 4:16). Adâncirea şi stăruinţa sunt calea pe care se poate ajunge la ţintă. Numai omul care stăruieşte ajunge la ceva. Deci libertatea trebuie cucerită şi apoi păstrată. Omul este atât de liber cât vrea el să fie. Cea mai grea robie este robia păcatului şi a eului. Cine a scăpat de aceste robii, este cu adevărat liber. Nu mai poate fi robit de oameni şi de nimic de pe pământ, cel care a fost izbăvit de robia eului propriu. Zic eun om al lui Dumnezeu, Thomas Kempis: „Nu poţi avea desăvârşită slobozenie de nu te vei tăgădui pe tine deplin. Trăiesc în robie toţi cei ce se lipesc cu patimă de vreun lucru, cei ce se iubeşte pe sine înşişi şi trăiesc numai pentru sine.”

Nici un om nu are dreptul să răpească libertatea altui om, impunându-i un crez sau o cale de urmat, chair dacă crezul este legat de Numele lui Dumnezeu. Zice vestitorul Evangheliei Billy Graham: „Nu este libertate dacă se poate urma numai un singur drum. Liberatatea cuprinde în sine conduita de viaţă…” Când impui cu forţa ceva cuiva, oricât de bun ar fi, lucrul acela devine un mare rău. Filosoful Voltarie scria: „Mai puţine dogme, mai puţine dispune, mai puţine dispute, mai puţine nenorociri.” Iar înţeleptul Leon Wanty spune: „Omul care a cedat constrângerii este întotdeauna o fiinţă rănită. El va putea să fie stăpânit, însă niciodată cucerit.”

Nu trebuie să se înţeleagă prin libertate, anarhie, îndemn spre păcat sau atingerea vieţii sau a bunurilor cuiva. Nu. S-a spus mai sus: Omul cu adevărat liber este izbăvit de robia păcatului şi de robia propriului eu. Aceasta şi numai aceasta înţelege legea libertăţii, o trăieşte şi o apără atât pentru sine cât şi pentru alţii.

„Libertatea – spune tot Billy Graham – trebuie folosită cu rost. Libertatea are valoare numai dacă prin ea găsim pacea cu Dumnezeu”. Cine are pace cu Dumnezeu, are pace şi cu aproapele. Păcatul – de orice fel ar fi – strică pacea omului cu Dumnezeu şi a omului cu alt om. Domnul Isus Cristos, care a plătit, cu moartea Sa pe cruce, preţul răscumpărării neamului omenesc din robia păcatului şi a morţii, poate aduce omului adevărata libertate din orice robie. Cine-L primeşte, prin credinţă şi pocăinţă, ca Mântuitor personal, devine cu adevărat liber. Şi cine devine liber, este fericit.

Iacov 1:22 p3

Octombrie 24, 2012

Mulţi credincioşi ar fi buni de miniştri de finanţe, căci au mereu Biblia în mână, dar nu-şi însuşesc nimic din ea. Sf. Macarie cel Mare spune: „Simpla citire a Scripturii nu ajută la nimic, dacă nu se ia darul lui Cristos pe care ni-l arată ea.” Adevărat spune şi Isac Sirul: „Dacă vrei să contemplezi tainele lui Dumnezeu, atunci împlineşte cu fapta poruncile Lui în tine şi nu vei căuta numai cunoaşterea lor.”

În măsura în care ne lepădăm de noi înşine, primim pe Dumnezeu ca Viaţă şi voia Lui devine voia noastră. Se înşeală toţi cei egoişti în religie.

Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri

De ce să ne înşelăm singuri? Vrem oare lucrul acesta? Cu ce scop? Avem ceva mai bun pentru veşnicie şi chiar pentru viaţa prezentă decât ceea ce ne-a pregătit Dumnezeu? Numai cei ce împlinesc Cuvântul lui Dumnezeu Îi sunt plăcuţi lui Dumnezeu şi El îi întrebuinţează în slujba Sa. În vechea Grecie, la jocurile olimpice a venit odată un bătrân şi a găsit toate locurile ocupate. A trecut de locurile atenienilor, dar ei nu i-au cedat nici un loc. Când a trecut pe lângă locurile spartanilor, toţi s-au ridicat ca să-i dea un loc. Bătrânul a exclamat atunci: „Atenienii cunosc ce-i bun şi admiră, dar spartanii pun în practică.” Un ostaş ear acuzat că în lupte caută locurile cele mai sigure. El a răspuns că nu are o inimă fricoasă, ci chiar curajoasă, dar are picioare fricoase, care fug. Împlinirea nu este o chestiune de convingeri, ci de supunerea impulsurilor (pornirilor dinlăuntru).

Dumnezeu îi spunea lui Iosua: „Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbîndi în toate lucrările tale, şi atunci vei lucra cu înţelepciune.

În Talmud este un cuvânt care zice: „Este foarte bine, numai aşa este bine, să îmbini studiul legii cu trăirea ei şi cu o ocupaţie practică, pentru că numai această unire te fereşte de păcat şi te face folositor lucrării lui Dumnezeu pe pământ.”

Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri

Călătorul şi negustorul sunt doi oameni deosebiţi. Călătorul merge din loc în loc ca să vadă, pe când negustorul merge din loc în loc ca să cumpere, ca să încarce marfă şi, prin negustorie, să ajungă om bogat. Tot aşa, sunt ascultătorii care călătoresc numia ca să vadă şi să critice, şi-şi merg mai departe drumul lor cu prea puţin din cele auzite; dar sunt şi ascultători care, ca nişte negustori, ascultă ce le este de folos şi trag din cele auzite mare câştig pentru sufletul lor. O, Doamne, aşează-mă între negustorii înţelepţi şi fă-mă să găsesc, în negusotria mea, bogăţia cea veşnică, necuprinsă în cuvinte omeneşti, care este Isus, Fiul Tău! Amin!.

Iacov 1:22 p1

Octombrie 18, 2012

„Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri.”

Neîmplinirea Cuvântului lui Dumnezeu este o autoînşelare pentru om. La ce-ţi foloseşte să bagi găleata în râu, iar tu să nu bei? Numai împlinirea Cuvântului potoleşte setea sufletului. Numai pâinea pe care o mănânci este a ta, nu cea din cămară. Aceea poate fi a altuia. Numai pâinea Cuvântului lui Dumnezeu, pe care o mănânci şi pe care o mistui, se transformă în viaţă (sânge) şi astfel este viu duhovniceşte şi poţi lucra pe ogorul lui Dumnezeu. Cea pe care o ai numai în cămara minţii tale (cunoştinţele teoretice ale Cuvântului lui Dumnezeu) nu-ţi ajută la mântuire. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie trăit, nu numai ştiut teoretic. Teroria fără practică este ca lampa fără lumină, ca pomul fără roade, ca trupul fără viaţă.

„Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri.”

Nu numai să priveşti. Un pescar stătea lângă râu, ţinea undiţa şi aştepta să prindă un peşte. Un om a stat un timp în spatele lui şi l-a privit. După un timp a spus pescarului: „Nu pot să-mi închipui ceva mai plictisitor decât pescuitul.” „Ba da – a răspuns pescarul – a privi!”

Există o mulţime de oameni care fac la fel ca acel om, cu credinţa în Dumnezeu şi în Domnul Isus: stau alături, privesc puţin şi apoi pleacă. Ne miră dacă ajung la concluzia: „Nu e pentru mine, nu-mi pot închipui ceva mai plictisitor.” Dar trebuie să spunem: cine rămâne spectator va sta meru în faţa enigmelor şi a absurdului. Cuvântul lui Dumnezeu nu este un adevăr teoretic. Poate fi înţeles prin faptul că e predicat. Vestea Evangheliei cere o atitudine nouă, o schimbare de sus, întoarcerea noastră de la o viaţă încăpăţinată, la Dumnezeu. Acest lucru nu merge fără pocăinţă, adică fără recunoaşterea stării pierdute şi rele în faţa lui Dumnezeu. Dumnezeu nu-L arată pe Salvatorul – Domnul Isus Cristos – ne dăruieşte iertarea păcatelor noastre şi credinţa în Domnul Isus şi lucrarea Sa de mântuire. Dumnezeu foloseşte uneori mijloace uimitoare pentru a-i pune pe oameni în contact cu Cuvântul Său.

În 1984, un agent al Societăţii Biblice din India a fost atacat de câţiva tineri membri ai unei bande criminale care bine înarmaţi, i-au întins o cursă de-a lungul drumului pe unde trebuia să treacă. Teroriştii au început să-l jefuiască luându-i banii şi ceasul, apoi au pus stăpânire pe maşină. Înainte de a pleca, unul din ei a găsit o Biblie care se afla pe banchtă şi pe care a aruncat-o cu un gest de batjocură. Credinciosul a avut inspiraţia să-i strige să o citească. Au trecut şase ani. Într-o zi, credinciosul, al cărui nume şi adresă figurau în Biblie, a primit următoarea scrisoare:

V-am luat banii sub ameninţarea pistolului meu, dar nu am uitat niciodată faţa dumneavoastră calmă şi senină. Astăşi aş vrea să vă mulţumesc pentru că aţi salvat viaţa mea şi a soţiei mele. Bilbia pe care am găsit-o în maşina dumneavoastră a fost mijlocul prin care sunt mântuit. Am citit această carte şi am părăsit banda din care făceam parte. M-am întors în provincia mea. Am aflat recent că cei trei prieteni ai mei de tâlhărie au fost ucişi în timp ce atacau un autocar, chiar în locul în care v-am jefuit pe dumneavoastră. Fără influenţa Bibliei aş fi avut aceiaşi soartă, iar sufletul meu ar fi fost pierdut.

Citiţi Biblia.

Cele 70 de cărţi ale Bibliei (n.ed. cartea Psalmilor este formată din cinci cărţi, prin această metodă rezultă 70) au fost scrise în decurs de 1600 de ani, de bărbaţi de diferite origini, care au trăit în perioade şi în ţări diferite. Dar vestea pe care au scris-o ei a fost una şi aceeaşi, iar aceasta nu s-a schimbat de-a lungul multor secole şi nu şi-a pierdut nici din putere şi nici din eficienţă. De aceea Biblia a fost întotdeauna cartea cu cel mai mare succes din lume şi nici o altă carte nu a avut o răspândire aşa de mare ca ea. Totuşi există case în care nu se găseşte nici o Biblie. Dar în unele case unde ea există se pune praful pe ea, căci n-o mai citeşte nimeni. Când fetiţa unei astfel de familii a fost întrebată dacă ştie ce este în Biblie, ea a răspuns: „Desigur!” apoi a enumerat tot ce se găsea în ea: o fotografie a prietenului surorii ei, o reţetă a mamei, o scrisoare de la bunica şi certificatul de garanţie al tatălui său. Aceasta era tot ce ştia fetiţa despre Biblie. Cine mai ştie şi crede azi că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu? Câţi oameni o mai citesc? Totuşi, cât de diferită ar arăta lumea sau cât de diferite ar fi relaţiile dintre popoare, dacă s-ar folosi marea înţelepciune a Bibliei! Dar cel mai important lucru este faptul că Biblia conţine veste despre Domnul Isus Cristos, Mântuitorul nostru. El este tema Vechiului şi a Noului Testament. În Numele Său, fiecare om poate găsi salvare, mânuitre, pace, bucurie, viaţă veşnică, bogăţii inimaginabile.

Iacov 1:19

Octombrie 10, 2012

„Ştiţi bine lucrul acesta, preaiubiţii mei fraţi! Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire zăbavnic la mânie.”

Numai cine ştie bine drumul, ajunge la ţintă. Numia cine ştie bine adevăru, este luminat, nu se clatină în lucrarea pe care o face şi nu se teme de oaemni. Numia cine ştie bine, nu inversează valorile, nu amestecă lucrurile, şi nu numeşte binele rău şi răul bine.

Ştiţi bine lucrul acesta, preaiubiţii mei fraţi!

Aşa scrie Iacov, robul lui Dumnezeu, credincioşilor de atunci şi celor de astăzi. Sunt unele lucruri pe care le ştim bine, iar altele sunt în drumul de a le şti. Numai cine învaţă bine, ajunge să ştie bine, iar cine ştie bine trebuie să trăiască bine. La judecata lui Dumnezeu, omul va da socoteală numai de lucrurile pe care le-a ştiut bine şi nu le-a împlinit.

Credinţa adevărată te duce la ştiinţă, pentru că ea are lumină. Necredinţa şi păcatul de orice fel întunecă sufletul şi mintea omului: „ A căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia…” – spune sf. ap. Pavel. (2 Cor. 4:4).

„Ştiţi bine lucrul acesta, preaiubiţii mei fraţi! Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire zăbavnic la mânie.”

Omul este om numia când stă în legătură cu Dumnezeu, prin credinţă. Altfel cade în rândul celorlalte vieţuitoare fără raţiune, care nu se pot ridica mai sus decât cele ale cărnii. (În greceşte, pentru cuvântul om este antropos şi înseamnă privitor în sus sau cel care are faţa îndreptată în sus).

„Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire zăbavnic la mânie.”

Numai când rămânem în starea de om (antropos=privitor în sus) putem asculta de adevăr, suntem izbăviţi de vorbărie şi nu cădem în robia mâniei sau a altor porniri păcătoase.

Orice om…

„Mai bine o zi om, decât o  mie de ani umbra lui” – spune un proverb chinez.

Grabnic la ascultare…

Ascultarea în credinţă, păstrează peom starea lui de om, adică după chipul lui Dumnezeu (Genesa 1:25), îl păstrează în fericirea raiului şi în binecuvântările lui Dumnezeu (Genesa 3:17). Ascultarea în credinţă duce pe om la dragoste şi în dragoste este cu putinţă adevărata slujbă pentru Dumnezeu (Ioan 21:15). Ascultarea în credinţă aduce în om înţelepciunea de sus, aduce lumina adevărului veşnci şi aduce în inima lui putere şi curaj în luptele lui Dumnezeu. O ascultare cu întârziere nu are valoare. Degeaba venim la gară după ce a plecat trenul. Aceasta-i bucuria lui Dumnezeu: să ne vadă grabnici la ascultare de Cuvântul Lui, înceţi la vorbire (să nu răstălmăcim Cuvântul şi să-L acoperim cu vorbele şi părerile noastre). Omul ascultător de Dumnezeu nu răspunde înainte de a asculta pe cel care-i vorbeşte, căci cine răspunde fără să asculte, îşi dă pe faţă prostia.

încet la vorbire.

Dumnezeu a dat omului doi ochi, două urechi, şi o singură gură: ca să vadă mai mult, să asculte mai mult şi să vorbească mai puţin. Omul adevărat face lucrurl acesta. Fratele meu, înainte de a vorbi, cercetează-ţi sincer şi adânc duhul tău şi pune-l în stare de odihnă. Dacă ai simpaţii ori antipatii, dacă eşti mândru, batjocoritor, brutal, invidios, viclean, răuvoitor, dispreţuitor, certăreţ, în căutare de câştig, onoruri, glorie, popularitate, cinste, dacă eşti părtinitor, răzvrătit faţă de interesele altuia, în căutarea folosului propriu sau a celor care te susţin, înclinat spre vorbire, intolerant, nepăsător şi firesc, dacă ai toate acestea, sau unele din ele, sau chiar numai una singură, atunci taci. Înfrânează-ţi duhul prin metoda contrariilor, adică: voi începe să vorbesc când simt chemarea lui Dumnezeu, când sunt binevoitor, statornic, supus lui Dumnezeu, respectuos, când am teamă de păcat, când sunt blând şi smerit, liniştit, dornic de a satisface nevoile altora, fără interes propriu, când iubesc nepărtinitor şi fierbinte.

Iacov 1:18 p3

Octombrie 9, 2012

Starea înaltă a Bisericii Domnului Cristos în Împărăţia lui Dumnezeu

(„Să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui”)

Toţi cei născuţi din nou, prin credinţa în Mântuitorul Isus Cristos, în această perioadă a harului (de la Rusalii şi până la venirea Domnului), fac parte din Biserica cea vie a Domnului Isus Cristos, sunt Trupul Lui, sunt Mireasa Lui, sunt cel dintâi rod (pârga), dintre toate făpturile lui Dumnezeu, cărora le este încredinţat un har deosebit, în vederea lucrării lui Dumnezeu în tot universul.

Ei sunt şi primii mântuiţi (născuţi din nou), adică pârga, dar sunt şi de categoria întâi („floarea făinii” – Exod 29:40; Levitic 2:1), pe care Dumnezeu i-a ales ca dar pentru Fiul Său, Isus Cristos. (Psalm 68:18). Dintre cetele de mântuiţi, cea mai deosebită ceată este Biserica, adică Mireasa Domnului Isus. „Printre preaiubitele tale sunt fete de împăraţi; împărăteasa, Mireasa Ta, stă la dreapta Ta, împodobită cu aur de Ofir.” (Ps. 45:9).

Aceasta este starea înaltă la care sunt chemaţi toţi păcătoşii din timpul harului. Şi aici se ajunge numai prin naşterea din nou, din Dumnezeu. Da, rostul celor născuţi din Cuvântul adevărului este să fie pârgafăpturilor lui Dumnezeu, adică cel dintâi fruct care s-a copt în pom. Şi celelalte fructe sunt bune când ajung la coacere, dar pârga este bucuria cea dintâi. Dumnezeu vrea să-I fim pârgă, ca să Se bucure de noi.

Dragul meu, vrei să faci şi tu parte din Mireasa lui Cristos? Iată, astăzi, Cuvântul adevărului lui Dumnezeu te cheamă ca să-l primeşti şi să fii născut din nou.