Iacov 2:11

Decembrie 3, 2012

„Căci, Cel ce a zis: „Să nu preacurveşti”, a zis şi: „Să nu ucizi”. Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii.”

 

În orice colţ al casei ai pune focul, toată casa se aprinde şi este nimicită. Pe oricare dintre mădularele trupului l-ai tăia, sângele întreguui trup s-ar scurge pe acolo, iar trupul ar muri. În orice parte ai găuri corabia, apa ar intra înăuntru şi ar scufunda-o în mare. Aşa este cu păcatul, aşa este cu călcarea legii sfinţeniei lui Dumnezeu. Orice păcat, fie mare, fie mic, este purtător de moarte, în orice parte a vieţii noastre s-ar ivi. Orice latură a legii sfinţeniei lui Dumnezeu ar fi călcată, ea atrage cu sine aceeaşi pedeapsă ca şi cum ar fi călcată toată legea. Frigul intră în casă şi pe fereastră şi pe uşă, dacă sunt lăsate deschise. Scopul întregii Legi este supunerea faţă de Dumnezeu, iar supunerea faţă de Dumnezeu înseamnă fericirea făpturilor Sale. Nu Dumnezeu câştigă sau pierde, dacă făpturile Sale calcă sau nu Legea, ci ele. Legea sfinţeniei stă la temelia Împărăţiei lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate renunţa la această Lege, cum nu poate renunţa la propria Sa existenţă.

Toţi oamenii trebuie să se supună Legii lui Dumnezeu, dacă vor să trăiască şi să fie fericiţi. Însă păcatul şi starea de păcat în care nei se nasc, i-a făcut neputincioşi faţă de împlinirea Legii lui Dumnezeu. În ei înşişi n-au puterea, plăcerea şi voinţa să păzească Legea şi atunci ea vine cu pedeapsa. Ce este de făcut? Dumnezeu, în dragostea Lui, a găsit o cale desăvârşită, prin care omul, poate fi izbăvit de robia păcatului şi de pedeapsa Legii. Această Cale este Fiul Său, Isus Cristos. El, prin întrupare, a luat asupra Sa tot păcatul omenirii, a mers cu el la cruce şi a primit pedeapsa, care se cuvenea păcătosului, pentru călcarea Legii sfinţeniei, adică moartea. Astfel omul este izbăvit. Cristos a plătit în locul său, ceea ce se cuvenea Legii dreptăţii dumnezeieşti.

„Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi…” (Galateni 3:13).

„Cristos este sfârşitul legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea.” („… să fie îndreptăţit” – traducerea Niţulescu. „Ca dreptate pentru orice credincios” – traducerea Cornilescu, 1931, vezi Romani 10:4).

Oricine crede în Domnul Isus Cristos şi-L primeşte ca Mântuitor personal, este izbăvit şi de păcat şi de blestemul Legii şi, ceea ce este foarte important, primeşte o nouă fire (natură) din Dumnezeu, prin naşterea din nou, fire care poate împlini Legea sfinţeniei lui Dumnezeu. El (credinciosul născut din nou) nu se mai sileşte să împlinească Legea, ci aceasta este plăcerea lui – îi place s-o împlinească, pentru că ea este viaţa lui, fără de care nu poate să trăiască. (Romani 8:2).

Legea veche, dată vechiului Israel, era o povară pentru om, de această povară ne-a izbăvit Cristos. Legea nouă, dată noului Israel (Biserica lui Cristos), este aripa cu care zboară spre cele veşnice, este viaţa însăşi, pentru care nu trebuie nici o sforţare ca să fie împlinită. Firea cea nouă din Dumnezeu rodeşte natural faptele Legii sfinţeniei. Cine are urechi duhovniceşti, să audă; cine are inimă duhovnicească, să înţeleagă.

Iacov 2:12

Decembrie 1, 2012

„Să vorbiţi şi să lucraţi ca nişte oameni care au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei”

Cum ai vorbi şi cum ai lucra, dragul meu frate, dacă ţi s-ar spune că peste un ceas va trebui să-ţi închei călătoria pe pământ? Cum ai vorbi şi cum ai lucra, dragul meu frate, dacă ai fi conştient că te afli în faţa Domnului şi L-ai vedea cu ochii trupului, cum îţi cântăreşte totul? Cum ai vorbi şi cum ai lucra, dragul meu frate, dacă vorba pe care o spui şi lucrarea pe care o faci te-ar avea în vedere numai pe tine şi nu pe altul şi că tot ce ai spune despre altul s-ar întoarce spre tine?

Şi să ştii, fratele meu, că tu te aflii în faţa lui Dumnezeu, care vede şi ştie tot, că plecarea ta de pe pământ poate fi mai devreme de un ceas şi că tot ce spui sau faci te are în vedere întâi pe tine. Prin tot ce spunem sau ce facem, ne pregătim pentru ziua marii socoteli. Să ştim bine acest lucru.

„Să vorbiţi şi să lucraţi ca nişte oameni care au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei”

Da, vom fi judecaţi! Acesta este un adevăr peste care nu se poate trece şi care nu poate fi desfiinţat dacă nu vrem să credem. Şi Dumnezeu ne-a lăsat nouă libertatea deplină, ca să alegem felul cum dorim să fim judecaţi. După cum judecăm noi aici pe semenii noştri, după cântarul cu care le cântărim viaţa, aşa vom fi judecaţi şi noi. Dacă ne purtăm aspru cu noi, cu pornirile noastre şi blând cu semenii noştri, ziua judecăţii va fi pentru noi ziua răsplătirii, ziua încununării cu slavă şi viaţă veşnică fericită.

Iacov 2:10

Noiembrie 29, 2012

„căci, cine păzeşte toată legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate.”

Pascal, (un înţelept francez şi credincios în acelaşi timp) spunea: „Părţile lumii au o aşa legătură şi înlănţuire una cu alta, încât este cu neputinţă să cunoşti pe una fără ceallată şi fără totalitatea ei.” Acest lucru se poate spune şi despre persoane, când este vorba de vreo atitudine sau vreo lucrare. „Interdependenţa fenomenelor” – zice ştiinţa, adică toate alcătuirea omului, a lumii şi a universului întreg nu este la întâmplare, ci o lucrare este legată de altă lucrare. Versetul de mai sus vorbeşte despre Legea lui Dumnezeu, dată prin Moise, ca despre un tot, care nu se poate despărţi. Legea a fost dată ca să fie păzită în întregime. Că omul nu a putut-o ţine, asta este altă treabă. Starea de păcat în care se naşte şi trăieşte omul, nu îi îngăduie să împlinească legea sfinţeniei lui Dumnezeu. De aceea a trebuit să vină Domnul Isus, ca să izbăvească pe om din robia păcatului, să-i dea o altă stare, o altă fire – fire (natură) dumnezeiască, prin naşterea din nou, cu care să poată împlini legea dumnezeiască.

Numai cu ceea ce vine de la Dumnezeu, se poate împlini legea şi voia lui Dumnezeu. Aici este măreţia şi frumuseţea harului lui Dumnezeu, căci pe când eram noi în robia slăbiciunii păcatului, a venit Domnul Isus, care, în locul nostru, a plătit toată datoria noastră faţă de dreptatea dumnezeiască, şi astfel am fost răscumpăraţi. Prin Domnul Isus, care este Tăria noastră, noi putem împlini legea lui Dumnezeu, dar nu ca o condiţie a primirii mântuirii, ci ca un rod al mântuirii primite.

Iacov, scriitorul acestei epistole, este sigur că o credinţă, care nu e în stare să aducă roade bune, nu este credinţa cea adevărată, care duce pe om la naşterea din nou şi la o viaţă nouă. De aceea stăruieşte el atât de mult asupra faptelor, care izvorăsc din credinţă. Credinţa adevărată aduce altoirea în Dumnezeu a pomului vieţii noastre şi în urma acestei altoiri putem rodi roade bune, căci din fire suntem sălbatici.

„Credinţa care nu te smulge din păcat, dându-ţi o viaţă nouă, este credinţa dracilor” – spune cu îndrăzneală Spurgeon. De altfel şi sf. ap. Pavel, care a lămurit aşa de bine harul lui Dumnezeu, stăruieşte tot atât de mult, ca şi Iacov, asupra ascultării zilnice de voia şi Cuvântul lui Dumnezeu. El vorbeşte tesalonicenilordespre lucrarea credinţei. Dacă suntem credincioşi Domnului Cristos, arătăm noi oare puterea acestei credinţe în purtarea, recunoştinţa, bucuria şi sfinţenia noastră? Noi credem că în răscumpărarea Domnului există loc pentru toţi. Dar suntem noi plini de râvnă ca să aducem şi pe alţii la Domnul? Credem că Dumnezeu este Tatăl tuturor. Dar ne purtăm noi cu semenii noştri potrivit cu această încredinţare? Credem că vine ziua judecăţii. Dar ne opreşte pe noi încredinţarea aceasta de la păcat şi ne îndeamnă ea să ne facem slujba de fiecae clipă cu gândul că vom da socoteală de tot? Cu adevărat însemnat cuvinte sunt acestea: „Credinţa fără fapte este moartă.”

Iacov 2:9

Noiembrie 23, 2012

„dar dacă aveţi în vedere faţa omului, faceţi un păcat şi sunteţi osândiţi de lege ca nişte călcători de lege”

Neprihănirea este unul din semnele dragostei dumnezeieşti. Orice credincios adevărat, care a primit dragostea lui Dumnezeu în inima lui (Rom. 5:5), este nepărtinitor. Dumnezeu este nepărtinitor: El a plătit acelaşi preţ de răscumpărare – jertfa Fiului Său – pentru toţi păcătoşii şi dragostea Lui cheamă la mântuire pe toţi, fără deosebire. Cel născut din nou, din Dumnezeu, adică orice creştin adevărat, trebuie să fie ca Dumnezeu, să semene cu El în toate privinţele: în simţire, în gândire, în vorbire şi în lucrare. La aceasta suntem chemaţi toţi cei care ne numim creştini. Cine nu are felul lui Dumnezeu de a fi, în toate privinţele, nu este născut din nou, nu are firea lui Dumnezeu, deci nu-i creştin sau este un creştin de formă. La Dumnezeu nu se umblă cu jumătăţi de măsură: eşti ori nu eşti.

„dacă aveţi în vedere faţa omului, faceţi un păcat”…

Poate veni ispita aceasta, a părtinirii, şi peste un copil al lui Dumnezeu, dar dacă-i treaz, se va împotrivi ei şi o va birui. Dacă nu se va împotrivi, va săvârşi păcatul. Părtinirea este un păcat. Să fim nepărtinitori când este vorba de oamenii din lume, vestindu-le hotărât Evangheliei mântuirii Domnului Isus Cristos. Să fim nepărtinitori, când este vorba de credincioşi, de copiii lui Dumnezeu, ca să le dăm dragostea cu părtăşie, în orice timp şi în orice loc. Să fim nepărtinitori, când este vorba de adevărul lui Dumnezeu, primindu-l de la oricine, fără reţinere chiar dacă cel care ni-l spune nu face parte din gruparea noastră.

Dumnezeu ne întrebuinţează cu plăcere în lucrarea Sa pe pământ, numai atunci când suntem nepărtinitori, când suntem smeriţi şi când ascultăm în totul de voia Lui descoperită în Cuvântul Său. Suntem nepărtinitori şi pregătiţi pentru lucrarea lui Dumnezeu, numai când rămânem în Domnul Isus cu toată fiinţa noastră. Când trăim din El şi prin El, atunci toate mişcările noastre sunt pentru El. Slăvit să fie Domnul!

Iacov 2:8

Noiembrie 22, 2012

„Dacă împliniţi legea împărătească, potrivit Scripturii <Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi>, bine faceţi.”

Dragostea este Legea fundamentală, este Constituţia Împărăţiei lui Dumnezeu. Din ea izvorăsc, apoi, toate celelalte legi şi rânduieli, pe care trebuie să le împlinească făpturile lui Dumnezeu. Versetul de mai sus o numeşte „Legea împărătească”.

În adevăr, când te stăpâneşte dragostea, nu mai poţi face altceva decât ceea ce este natura ei, felul ei de a fi. (Împărat înseamnă stăpân sau cel care stăpâneşte cu putere. Este un cuvânt de origine latină – imperator). Dragostea, ca lege împărătească stăpâneşte cu putere pe toţi supuşii ei. Şi ce fericită este stăpânirea dragoste! Ea este viaţă şi lumină, mângâiere şi luceaţă pentru toate fiinţele, căci nicăieri nu este siguranţă şi odihnă ca sub aripile ei. De la cele mai d ejos fiinţe până la cele mai de sus, adică de la animale până la îngeri şi până la Dumnezeu, toată scara vieţii deci, dragostea este dulce şi mângâietoare şi dorită totdeauna.

Un miner dintr-un orăşel din Anglia a povestit un caz ieşit cu totul din comun. Spunea că înapoindu-se acasă, de la lucru, pe marginea şoselei, a văzut doi şobolani, care se plimbau liniştiţi unul lângă altul, ţinând amândoi un pai între dinţii lor. Minerul a lovit cu bastonul în şobolani şi a omorât pe unul din ei. Dar, spre marea sa uimire, observă că al doilea şobolan nu lăsase paiul idn gură şi că rămăsese pe loc întorcând capul speriat. Nici un zgomot nu a urnit pe şobolan din loc. Atunci de curiozitate, minerul a prins rozătorul, la- luat în mâinile sale şi examinându-l mai de aproape a băgat de seamă că era orb, deci fără putinţă de a-şi continua drumul. Minerului i-a părut rău de fapta sa, căci abia acum şi-a dat seama de crima pe care a săvârşit-o, nimicind această prietenie gingaşă, întemeiată pe iubire şi lepădare de sine. Unul din şobolani fiind orb, celălalt a apucat un pai pe care l-a pus în gura aproapelui său neputincios, ca să-i fie călăuză pe cărare. Minerul a dus acasă şobolanul orb şi în ziua următoare l-a predat Direcţiunii Societăţii Zoologice din Londra.

Dacă şi animalele necuvântătoare înţeleg şi practică dragostea de aproapele, cu cât mai mult noi oamenii, cu cât mai mult noi urmaşii Domnului Cristos, fii ai dragostei, trebuie să trăim dragostea!

„Dacă împliniţi legea împărătească, potrivit Scripturii <Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi>, bine faceţi.”

De fapt numai aşa facem bine.

Numai în dragoste se poate făptui cu adevărat binele, numai în dragoste se pot alina cu adevărat suferinţele semenilor noştri, numai îndragoste se dovedeşte cu adevărat credinţa cea din Dumnezeu. Dragsoeta este temelia fericirii, este viaţa dumnezeiască din om.

Iacov 2:7

Noiembrie 21, 2012

„Nu batjocoresc ei frumosul nume pe care îl purtaţi?”

Bogaţii în cele religioase (în duhul de partidă) batjocoresc pe cei ce ţin credinţa lui Isus, spunându-le „eretici”, „încăpăţânaţi”, „nesupuşi”, „stăpâniţi de draci”. Talmudul zice că sunt trei cununi: cununa legii, cununa preoţiei şi cununa împărătească. Dar cununa numelui bun este superioară tuturor acestora. (vezi Prov. 22:1; Ecl. 7:1).

Care este frumosul nume pe care-l poartă cei credincioşi? Unul singur: Dumnezeu, Cristos (Isaia 43:7; Ieremia 13:11). Cuvântul creştin înseamnă al lui Cristos, iar  copil al lui Dumnezeu este mărturisirea naşterii din nou din Dumnezeu, a celui mântuit prin credinţa în Domnul Isus Cristos. Dumnezeu ne-a dat Numele Său, ca să fie al nostru şi să-L purtăm înălţat în lumină pretutindeni şi în orice timp. Odată cu naşterea noastră din Dumnezeu, Dumnezeu a scris pe frunţile noastre (fiinţa noastră) Numele Său (Apoc. 22:4). Şi poate fi oare în tot universul un nume mai frumos ca Numele Său? Numele lui Dumnezeu nu este un cuvânt gol, ci este o realitate puternică, este ceea ce este El, arătarea Fiinţei Lui, a însuşirilor şi naturii Lui. Dumnezeu este Dragoste, este Lumină, este Adevăr, este Sfinţenie, etc. Acestea sunt câteva din Numele Lui. Dar El este mai mult decât Îl putem noi numi. Numele Lui, în întregime, nu-L poate cuprinde vreun cuvânt rostit de limbă omenească sau îngerească. El este ceea ce este. (Exod 3:14). Numele lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Cristos, Fiul Său, este o mireasmă vărsată (Cânt. Cânt. 1:3), care umple întregul univers şi întreaga veşnicie. Cine are simţul mirosului duhovnicesc sănătos, Îl simte pretutindeni şi se desfătează în El. Numele lui Dumnezeu şi al Domnului Isus, Fiul Său, este un turn tare (Prov. 18:10) şi oricine se adăposteşte în El este în siguranţă.

Aşa este (trebuie să fie) numele nostru, fraţii mei, dacă suntem născuţi din Dumnezeu, dacă l-am primit cu adevărat pe Domnul Isus Cristos ca Mântuittor al nostru personal şi ca Domn şi Mire al vieţii noastre.  (Efeseni 3:17; 1 Petru 3:15). Cum este El trebuie să fim şi noi (1 Ioan 2:6), pentru că avem firea (natura) Lui. Din această nouă fire izvorăşte şi numele nostru. Pe oriunde mergem, ducem Numele Lui, vestim Numele Lui, înălţăm Numele Lui.

Numele lui Dumnezeu este steagul Lui înălţat pe clădirea vieţii noastre. El trebuie să fie văzut de oricine în orice timp. O singură chemare avem, o singură slujbă avem de făcut pe pământ: să vestim, să înălţăm şi să lăudăm Numele Lui (Deut. 32:3; Psalm 22:22; F. Ap. 19:17, Romani 9:17; Psalm 111:1 etc.). Dacă trăirea noastră nu este la înălţimea Numelui pe care-L purtăm, atunci tăgăduim şi luăm în deşert acest frumos Nume (Apoc. 3:8; Exod 20:7) şi din pricina noastră, este hulit Numele lui Dumnezeu (Romani 2:24).

Mare atenţie, fraţii mei!

Noi înălţăm sau coborâm, cinstim sau necinstim Numele Domnului pe care-L purtăm, după cum ni-e traiul de fiecare clipă. Să nu uităm lucrul acesta, căci nu avem ceva mai însemnat de făcut în viaţa pământească – dacă suntem creştini.

Iacov 2:6

Noiembrie 20, 2012

Şi voi înjosiţi pe cel sărac! Oare nu bogaţii vă asupresc şi vă târăsc înaintea judecătorilor?

Pagubele şi durerile cele mai mari în Biserica Domnului Isus vin nu din partea fraţilor simpli, ci din partea celor care se pretind a fi ceva. Nu cei săraci cu duhul tulbură pacea în adunare, ci bogaţii, care au multe cunoştinţe şi ocupă anumite scaune. Istoria bisericii dovedeşte din plin lucrul acesta. „Bogaţii” aceştia, adică în cele religioase (Apoc. 3:17), au devenit prigonitori de fraţi, târându-i în judecăţi şi osândindu-i în Numele lui Dumnezeu. Lor li se potriveşte vorba spusă de Domnul Isus Cristos: „Au să vă dea afară din sinagogi, ba încă, va veni vremea când oricine vă va ucide, să ceradă că aduce o slujbă lui Dumnezeu.” (Ioan 16::2).

Adevăratul copil al lui Dumnezeu priveşte cu atenţie la tot ce se petrece în Biserică şi alege, în lumina Duhului Sfânt, tot ce alege Dumnezeu şi lucrează cum lucrează Dumnezeu. El nu trece de partea bogaţilor, ci totdeauna rămâne cu cei săraci, cu cei simpli şi împreună cu ei se bucură şi lucrează pe ogorul Evangheliei. Credinciosul adevărat nu înjoseşte pe nimeni, ci el îşi dă toată silinţa să ridice pe toţi oamenii, din orice stare de păcat, la Domnul Isus Mântuitorul. Numai diavolul înjoseşte alte fiinţe. Domnul Isus totdeauna ridică. Cei cu adevărat ridicaţi din păcat şi din duhul lumii, cu aceştia urmaşul Domnului Isus trebuie să se poarte ca Mântuitorul său. Prin veghere şi rugăciune, prin cercetarea şi adâncirea Scripturilor, prin trăirea necurmată sub călăuzirea Duhului Sfânt, credinciosul trebuie să-şi însuşească necurmat felul de a fi al Domnului Isus şi aşa trebuie să trăiască, să iubească şi să lucreze.

Iacov 2:5

Noiembrie 19, 2012

„Ascultaţi preaiubiţii mei fraţi: n-a ales Dumnezeu pe cei ce sunt săraci în ochii lumi acesteia, ca să-i facă bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei, pe care a făgăduit-o celor ce-L iubesc?”

 

Să fim atenţi totdeauna l aDumnezeu, la felul Lui de a fi, la felul Lui de gândire şi lucrare, la alegerea Lui, la dragostea şi jertfa Lui, căci numai când suntem atenţi, pricepem voia Lui, adevărul Lui, calea Lui. Numai când suntem atenţi la El, nu greşim în trăirea noastră, nu ne poticnim în alergarea noastră şi nu suntem înfrânţi în lupta noastră. Îndemnul pe care ni-l dă Duhul Sfânt în versetul de mai sus, are în vedere trezirea noastră, ca să fim atenţi tot timpul la Dumnezeu, la Domnul Isus Cristos, şi astfel să putem trăi o viaţă normală de creştini şi de slujitori ai Săi.

„… n-a ales Dumnezeu pe cei ce sunt săraci în ochii lumii, ca să-i facă bogaţi în credinţă…?

Să fim atenţi, deci la alegerea lui Dumnezeu. Nu poţi să aduni cu Dumnezeu, decât ceea ce Îi place Lui să adune. Şi El nu culege, ci alege. Dacă învăţăm să alegem ca Dumnezeu, nu vom aduna în cămara vieţii noastre lucrur fără valoare şi ne vom îmbogăţi în valori duhovniceşti, care sunt veşnice  şi purtătoare de fericire. Dumnezeu alege sărăcia, pentru că ea uşurează alergarea celor care vor să ajungă în Împărăţia cea veşnică. Zice sf. Ioan Gură-de-aur: „Nu te scârbi de sărăcia ta, căci sărăcia face mai uşoară călătoria spre ceruri.” Tot el zice mai departe: „Stai liniştit la limanul sărăciei…”

Cine stă liniştit la limanul sărăciei în cele trecătoare, va fi îmbogăţit în cele veşnice. Cu cât eşti mai golit de credinţa ta, eşti mai umplut de credinţa lui Isus. (Iacov 2:1). Cu eşti ieşit de sub stăpânirea ta sau a omului, intri sub stăpânirea lui Dumnezeu, adică în Împărăţia Lui. Iubeşti pe Dumnezeu numai în măsura în care ai primit felul Lui în viaţa ta. Altfel este numai vorbă goală. Adevăraţii credincioşi ai Domnului Isus sunt bogaţi în valori duhovniceşti şi, la rândul lor, îmbogăţesc şi pe alţii.

„… bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei…”

Aşa vrea Dumnezeu să ne facă, dar, mai întâi vrea să fim liberi de poverile pământeşti. Cine-i bogat în cele ale pământului, cine are inima plină cu cele ale lumii acesteia, este sărac în cele ale lui Dumnezeu, sărac în fericire. Săraci şi cerşetori, iată ce eram din fire. Dar harul face din noi morştenitori ai unui scaun de slavă. Domnul ne făgăduieşte şi ne pregăteşte o Împărăţie în care se vor desfăşura toate bogăţiile harului şi slavei Sale unde vor domni veşnic bucuria, pacea şi fericirea; o Împărăţie care nu poate fi zdruncinată şi care va rămâne totdeauna. Dar care sunt moştenitorii adevăraţi ai acestei Împărăţii? Sunt săracii acestei lumi – săraci în duhul lor, nu numai în cele materiale şi bogaţi în credinţă. Aceşti săraci în duh, sunt cei care-şi pun încrederea lor în Dumnezeu harului, care cred cu tărie făgăduinţele Domnului Isus Cristos şi a căror credinţă se arată prin faptele lor, sunt cei care iubesc pe Dumnezeu pentru că El i-a iubit mai întâi şi a turnat dragostea Sa în inimile lor prin Duhul Sfânt.

Dragul meu, eşti şi tu din numărul acestor moştenitori ai Împărăţiei? Să ştii că numele noastre, ale celor care credem în Mântuitorul Isus Cristos, sunt scrise în ceruri, de aceea trebuie să ne bucurăm şi să mulţumim neîncetat Dumnezeului harului, care ne-a mântuit.

Iacov 2:4

Noiembrie 14, 2012

„Nu faceţi voi oare o deosebire în voi înşivă şi nu vă faceţi voi judecători cu gânduri rele?”

Duhul Sfânt, prin robul lui Dumnezeu, Iacov, ne arată şi ne învaţă limpede că trebuie să preţuim pe oameni nu pentru ceea ce au, ci pentru ceea ce sut. Poate să fie cineva bogat înaintea lui Dumnezeu, deşi e sărac în faţa oamenilor. Poate să fie cineva moştenitor al cerului, deşi e îmbrăcat în haine strălucitoare. Să nu judecăm pe nimeni numai după partea din afară, după poziţia lui pământească, după gruparea religioasă din care face parte cu trupul. Nu aşa judecă Dumnezeu, iar noi dacă suntem copiii Lui, trebuie să învăţăm să gândim ca El, să lucrăm ca El, şi să fim ca El, oricând, oriunde şi faţă de oricine. Mulţi dintre credincioşii Domnului Isus greşesc în privinţa aceasta. Ei judecă după înfăţişare şi după cele auzite de la unul şi de la altul şi rostesc, apoi, sentinţe nedrepte şi pripite.

Dar tu, fratele meu, care citeşti aceste rânduri, cum judeci? Cum priveşti pe oameni?

Trebuie să respectăm pe orice om de pe pământ. Pe credincioşi pentru că sunt copii ai lui Dumnezeu şi respectându-i pe ei, respectăm pe Dumnezeu, iar pe necredincioşi să-i respectăm pentru că şi ei sunt oameni, pentru care Domnul Isus a plătit preţul răscumpărăriişi că vor deveni şi ei copii ai lui Dumnezeu. Nu pierdem nimic atunci când respectăm pe cineva, care n-ar merita respect. Dar pierdem totdeauna când nu dăm respectul cuvenit oricărui om. Mai bine să vezi pe cineva mai mult decât este, decât mai puţin. Aşa de învaţă Dumnezeu, aşa dovedim că suntem copii ai Săi, răscumpăraţi prin jertfa Domnului Isus.

Iacov 2:3

Noiembrie 13, 2012

„Şi voi puneţi ochii pe cel ce poartă haina strălucitoare şi-i ziceţi: „Tu şezi în locul acesta bun”, şi apoi ziceţi săracului: „Tu stai colo în picioare!” sau „Şezi jos la picioarele mele!”

Creştinul, adică omul care de bună voie s-a predat Domnului Isus, primindu-L prin credinţă şi pocăinţă, ca Mântuitor personal, trebuie să devină pe zi ce trece, tot mai asemănător cu El, să aibă felul Lui de a fi în toate privinţele şi faţă de oricine. Nu este uşor să-ţi frângi firea veche, cu toate apucăturile ei, şi să o ţii pe cruce. Cu puterea Domnului însă, dacă te-ai predat cu adevărat Lui,s e poate. După firea noastră pământească, noi suntem părtinitori, mărginiţi, nesupuşi adevărului şi stăpâniţi de felul de gândire al veacului în care trăim. După firea cea nouă însă, firea născută din Dumnezeu, avem gândirea lui Dumnezeu şi felul Lui de a fi. Ne place ce-I place Lui, lucrăm lucrările Lui şi suntem nepărtinitori ca El. Ochii noştrii se opresc numai pe lucrurile pe care se opresc ochii Lui; picioarele noastre merg numai pe căile pe care merg picioarele Lui; mintea noastră judecă aşa cum judecă El.

Voi puneţi ochii pe cel ce poartă haina strălucitoare…

Ochii duhovniceşti se opresc la cele duhovniceşti; ochii fireşti se opresc la materie, la cele trecătoare. După cum sunt ochii aşa este şi inima omului şi după cum îi este inima aşa îi sunt şi ochii. Ucenicii Domnului Isus, fiind încă fireşti, li s-au oprit ochii la măreţele ziduri ale templului, dar Domnul Isus le-a spus blând şi apăsat: „Vedeţi aceste ziduri mari? Nu va rămânea aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.” (Marcu 13:1-2). Numai când nu suntem sută la sută sub stăpânirea Duhului Sfânt, suntem părtinitori, nesiguri, plini de teamă şi ochii ni se opresc la cele materiale (chiar şi lucrurile materiale de care se folosesc religiile nu trebuie să ne atragă privirile de la lucrurile Duhului).

Cu cât suntem mai duhovniceşti, cu atât suntem mai liberi de materie, mai nepărtinitori în dragoste şi în gândire, mai asemănători cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus Cristos în toate privinţele. Naşterea din nou, prin care am trecut – dacă am trecut – ne va duce la această fericită stare de îndumnezeire, pentru că acesta este mersul normal al făpturii celei noi. Nu numai viaţa morală este semnul celui născut din nou, ci felul de a fi al lui Dumnezeu: în gândire, în dragoste, în lucrare şi în umblare. Poţi avea o viaţă de înaltă morală şi să nu fii născut din nou. Repet: naşterea din nou te deosebeşte fundamental de felul de a fi al lumii şi îţi să felul de a fi al lui Dumnezeu – asemănarea cu El.