Posts Tagged ‘Chipul Domnului Isus’

Iacov 2:19

Ianuarie 16, 2013

Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară.

Credinţa în Dumnezeu te duce până la uşa mântuirii, iar încrederea în Dumnezeu deschide uşa şi te împinge înăuntru în Casa mântuirii. Credinţa în Dumnezeu este lumina care îţi arată calea vieţii, iar încrederea în Dumenezu te pune pe calea vieţii. Credinţa în Dumnezeu te apropie de Dumnezeu, iar încrederea în Dumnezeu te ascunde în Dumnezeu şi-ţi dă chipul Lui, natura Lui.

Nu este de ajuns numai credinţa care recunoaşte existenţa lui Dumnezeu, pentru că ea nu-ţi schimbă starea: dacă eşti drac, drac rămâi: dacă eşti copil al diavolului (1 Ioan 3:10), copil al diavolului rămâi, ci încrederea în Dumnezeu, ascultarea de Cuvântul Lui, te schimbă din copil al diavolului în copil al lui Dumnezeu; din drac în înger; din vrăjmaş al lui Dumnezeu în prieten al lui Dumnezeu; din mort în păcat în viu pentru Dumnezeu şi pentru sfinţenia Lui.

Credinţa în Dumnezeu fără încrederea în Dumnezeu este o credinţă moartă, care nu dă naştere la viaţă din Dumnezeu; este credinţa dracilor.

Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară.

De multe ori suntem inferiori dracilor, căci ei cred şi se înfioară, dar noi zicem că credem, însă nici măcar nu ne înfiorăm, ci rămâne nepăsători şi reci. Nu-i destul să crezi că sunt adevărate cele spuse de Domnul Isus, ci să crezi că ai primit har pentru mântuire şi să te încrezi deplin în Cuvântul pe care ţi-l spune Mântuitorul. Da, credinţa care ne trebuie este încrederea sigură în Dumnezeu, este ascultarea şi supunerea faţă de Cuvântul Lui. Altfel este o credinţă moartă, o credinţă drăcească, egală cu necredinţa. Credinţa adevărată umple sufletul de teamă sfântă şi-l îndeamnă la o ascultare şi predare totală faţă de Dumnezeu.

Noe avea o credinţă plină de o teamă sfântă. (vezi Evrei 11:7). Mare lucru este să ai o credinţă plină de teamă sfântă! Asta-i tot ce doreşte Dumnezeu de la noi. Câţi nu au o credinţă seacă, goală! Ce folosesc nucile seci? Dar ce folos aduce credinţa seacă? Să ne cercetăm adânc: ce fel de credinţă avem?

Sunt trei feluri de credinţă:

  1. Credinţa moartă, aşa cum arată versetul de mai sus. Dracii au o credinţă moartă. Ei sunt plini de groază, însă nu de teamă sfântă. Teama de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, este puterea care te aruncă în braţele lui Dumnezeu, care te face un copil al Său preaiubit. Credinţa moştenită de la părinţi, fără o întoarcere la Dumnezeu, fără naşterea din nou, nu est eo credinţă vie, plină de o teamă sfântă. Ea nu lucrează chipul lui Dumnezeu în om. Un credincios a fost întrebat odată „Ce fel de credinţă şi ce fel de lege (religie) ai avut înainte de pocăinţă?”. „Nici o lege. Tata însă bătea pe mama cu scaunul.” Nu ce spui este lege ci ceea ce faci. Numai cine face răul se înfioară. Credinţa care se înfioară numai şi nu duce la pocăinţă este credinţă drăcească. Cine are credinţă plină de o teamă sfântă, nu se înfioară. Sfântul ap. Pavel spunea despre moarte că este un câştig (Fil. 1:21). Nu tot aşa poate spune cel cu credinţă drăcească. El se înfioară de moarte.
  2. „Nu orişicine-mi zice Doamne, Doamne! Va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău! Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” ” (Matei 7:12-23). Cei despre care vorbeşte Domnul Isus aici, aveau o credinţă fără teamă sfântă. Cine are o teamă sfântă este deplin interesat în slujba Domnului, ca să nu se abată din porunca dată, să nu calce cuvântul sfânt. Ce fel de teamă avea Noe? – Să nu strice, să nu facă ceva greşit faţă de cele spuse de Dumnezeu. Alt credincios al Domnului, plin de teamă sfântă, Moise, zicea: „… Nu lucrez din capul meu”. (vezi Numeri 16:28). Nu lucrez după inima proprie sau după voinţa proprie. Domnul Isus spune despre Sine: „Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai.” (Ioan 5:19). „Blestemat este cel care face cu nebăgare de seamă lucrarea Domnului” (Ieremia 48:10). Cine nu umblă smerit, n-are o credinţă plină de teamă sfântă. Cine nu poate ierta pe fratele său, nu are o credinţă plină de teamă sfântă. O credinţă plină de mânie, plină de mândrie, plină de ură şi plină de tulburare nu este o credinţă plină de teamă sfântă.
  3. Credinţa plină de teamă sfântă, ţese haină de mireasă din cele mai fine fire, cum zice Apocalipsa în 19:7 „Şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat. (inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor)”. Fiecare credincios ţese. Ce fel de fire ţesem noi? Să nu ţesem amestecătură: adevăr şi minciună; Cuvântul lui Dumnezeu şi învăţături omeneşti; dragoste dumnezeiască şi dragoste firească, părtinitoare etc.

Ca să fie pânză albă de in trebuie pusă în faţa Soarelui neprihănirii, Domnul Isus. Cei care nu-şi albesc necurmat hainele (Apoc. 2:5), nu au credinţa cea vie, ci au o credinţă moartă, drăcească, închipuită. În faţa adevărului lui Dumnezeu, fraţii mei, să ne plecăm şi să ne cercetăm adânc: cum este credinţa noastră! De răspunsul nostru sincer atârnă mântuirea noastră.

Anunțuri

Iacov 2:3

Noiembrie 13, 2012

„Şi voi puneţi ochii pe cel ce poartă haina strălucitoare şi-i ziceţi: „Tu şezi în locul acesta bun”, şi apoi ziceţi săracului: „Tu stai colo în picioare!” sau „Şezi jos la picioarele mele!”

Creştinul, adică omul care de bună voie s-a predat Domnului Isus, primindu-L prin credinţă şi pocăinţă, ca Mântuitor personal, trebuie să devină pe zi ce trece, tot mai asemănător cu El, să aibă felul Lui de a fi în toate privinţele şi faţă de oricine. Nu este uşor să-ţi frângi firea veche, cu toate apucăturile ei, şi să o ţii pe cruce. Cu puterea Domnului însă, dacă te-ai predat cu adevărat Lui,s e poate. După firea noastră pământească, noi suntem părtinitori, mărginiţi, nesupuşi adevărului şi stăpâniţi de felul de gândire al veacului în care trăim. După firea cea nouă însă, firea născută din Dumnezeu, avem gândirea lui Dumnezeu şi felul Lui de a fi. Ne place ce-I place Lui, lucrăm lucrările Lui şi suntem nepărtinitori ca El. Ochii noştrii se opresc numai pe lucrurile pe care se opresc ochii Lui; picioarele noastre merg numai pe căile pe care merg picioarele Lui; mintea noastră judecă aşa cum judecă El.

Voi puneţi ochii pe cel ce poartă haina strălucitoare…

Ochii duhovniceşti se opresc la cele duhovniceşti; ochii fireşti se opresc la materie, la cele trecătoare. După cum sunt ochii aşa este şi inima omului şi după cum îi este inima aşa îi sunt şi ochii. Ucenicii Domnului Isus, fiind încă fireşti, li s-au oprit ochii la măreţele ziduri ale templului, dar Domnul Isus le-a spus blând şi apăsat: „Vedeţi aceste ziduri mari? Nu va rămânea aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.” (Marcu 13:1-2). Numai când nu suntem sută la sută sub stăpânirea Duhului Sfânt, suntem părtinitori, nesiguri, plini de teamă şi ochii ni se opresc la cele materiale (chiar şi lucrurile materiale de care se folosesc religiile nu trebuie să ne atragă privirile de la lucrurile Duhului).

Cu cât suntem mai duhovniceşti, cu atât suntem mai liberi de materie, mai nepărtinitori în dragoste şi în gândire, mai asemănători cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus Cristos în toate privinţele. Naşterea din nou, prin care am trecut – dacă am trecut – ne va duce la această fericită stare de îndumnezeire, pentru că acesta este mersul normal al făpturii celei noi. Nu numai viaţa morală este semnul celui născut din nou, ci felul de a fi al lui Dumnezeu: în gândire, în dragoste, în lucrare şi în umblare. Poţi avea o viaţă de înaltă morală şi să nu fii născut din nou. Repet: naşterea din nou te deosebeşte fundamental de felul de a fi al lumii şi îţi să felul de a fi al lui Dumnezeu – asemănarea cu El.

Iacov 1:26

Noiembrie 7, 2012

„Dacă crede cineva că este religios şi nu-şi înfrânează limba ci-şi înşeală inima, religiunea unui astfel de om este zadarnică.”

Cuvântul religie este de origine latină şi înseamnă relegare, legare sau a aduna, a uni. Un om cu adevărat religios este cel care şi-a relegat (legat) viaţa de Dumnezeu, viaţă care fusese ruptă, despărţită de El, Făcătorul său, prin păcat. Relegarea nu a putut-o face singur, ci a făcut-o Domnul Isus Cristos, care a plătit pe crucea de la Golgota, preţul răscumpărării lui din robia păcatului, şi prin izbăvirea din această robie, a fost adus din nou în casa Tatălui ceresc, din nou a fost pus în legătură cu Dumnezeul său. Deşi preţul răscumpărării a fost plătit pentru toată omenirea păcătoasă, nu toată omenirea şi-a relegat viaţa de Dumnezeu, ci şi-o releagă numai cei care, prin credinţă, primesc preţul răscumpărării. Omul care vrea să scape din robia păcatului, vine la Domnul Isus şi, prin credinţă şi pocăinţă, Îl primeşte ca Mântuitor personal. Un astfel de om este născut din nou, prin Duhul Sfânt şi în această stare, adică prin noua fire este relegat de Dumnezeu. Cu firea veche, păcătoasă, omul nu poate să se relege de Dumnezeul cel Sfânt.

Adevăraţii oameni religioşi sunt deci, cei născuţi din nou prin credinţa în Mântuitorul Isus Cristos. Ei au primit natura (firea) lui Dumnezeu şi de aceea se pot uni cu El. Numai ceea ce este de aceeaşi natură se poate uni.

„dacă crede cineva că este religios (relegat de Dumnezeu) şi nu-şi înfrânează limba, ci-şi înşeală inima, religiunea unui astfel de om este zadarnică.”

Cel relegat de Dumnezeu, cel cu adevărat unit cu El, prin Domnul Isus Cristos prin naşterea din nou are anumite semne după care poate fi cunoscut. Unul din aceste semne ni-l arată versetul de mai sus: înfrânarea limbii. În adevăr, din prisosul inimii vorbeşte gura – spunea Domnul Isus (Matei 12:34). O inimă înnoită, în care locuieşte Domnul Isus (Efeseni 3:17) şi în care El este sfinţit ca Domn (1 Petru 3:15), nu poate rosti decât cuvinte dumnezeieşti, care luminează calea sufletelor spre Cristos şi care sfinţeşte pe cei care le ascultă. Omul care se crede religios (relegat de Dumnezeu), dar are limba slobodă să spună cuvinte uşuratice sau nepotrivite cu Dumnezeu şi adevărul Lui, omul acela îşi înşeală inima – el nu este legat (relegat) de Dumnezeu. E numai o vorbă religia (relegarea) lui.

Cel relegat (omul religios) prin vorbirea lui, prin lucrarea lui şi prin tot ce are pe lângă el, va căuta să relege şi pe alţii de Dumnezeu. Religia adevărată atrage şi pe alţii în ea. Relegarea de Dumnezeu prin Domnul Isus Cristos, este ca un foc care aprinde şi pe alţii pentru noua viaţă pentru Dumnezeu.

Fraţii mei, în lumina celor spuse mai sus, cercetaţi-vă serios! Sunteţi voi cu adevărat relegaţi de Dumnezeu prin Domnul Isus, prin naşterea din nou? Se văd semnele relegării în viaţa voastră? Cum staţi cu înfrânarea limbii? Dar cu răbdarea? Dar cu lepădarea de sine?

Relegarea de Dumnezeu înseamnă lumină şi dragoste, înseamnă adevăr şi sfinţenie, înseamnă viaţă nouă, dumnezeiască în orice timp şi orice loc. Aceasta este adevărata religie creştină.

Iacov 1:24

Octombrie 29, 2012

„Şi după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era.”

Oglinda Cuvântului lui Dumnezeu îţi arată desăvârşit starea sufletului tău, vezi desluşit în ea orice pată de pe conştiinţa ta, dar dacă, după ce te-ai privit, pleci şi uiţi îndată cum eşti, la ce îţi foloseşte?

Dacă tu nu vrei să fi curăţit, cine te va curăţi cu forţa? Domnul Isus întreabă pe slăbănog: „Vrei să te faci sănătos?” (Ioan 5:6). A vrea nu înseamnă numai a spune un cuvânt, ci înseamnă o acţiune, o faptă. Cine vrea să fie curăţit, abia după ce şi-a privit faţa în oglindă, se duce îndată la mijloacele de curăţire: apă, săpun, sodă şi începe să se spele, sau roagă pe cineva să-l ajute. Tot aşa şi cu cel care îşi vreşte sufletul în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu: ia măsuri urgente de curăţire şi de îndreptare mergând la Domnul Isus şi rugându-L să-l curăţească prin sângele Său scump. Cine pleacă flămând de lângă pâine, este vinovat de suferinţa şi moartea lui. Cine pleacă murdar de lângă apă şi săpun, să-şi poarte singur ruşinea murdăriei. Cine pleacă din faţa Domnului Isus şi a Cuvântului Său, fără să ceară iertare şi curăţire de întinăciunea păcatului, nu-i pagubă că moarte în păcatul lui.

„Şi după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era.”

Intrând în contact cu un trib primitiv, un explorator a oferit reginei tribului câteva daruri, între care şi o oglindă. Ea nu văzuse niciodată o oglindă, de aceea i-a explicat că în ea îşi putea privi faţa. Dar plăcerea ei s-a transformat într-o mânie violentă. Era bătrână şi urătă, lucru de care nu ţinuse cont până atunci. „Eşti un obraznic şi un mincinos”, a spus omului alb acea femeie oribilă. „Înfăţişarea pe care o arată oglinda, nu pot să fiu eu.” Şi în furia ei a spart oglinda. Acest comportament copilăresc ne face să ne gândim la atitudinea multora dintre noi cu privire la oglinda sufletului: Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. Poate ne-am hrănit mult timp cu o părere bună despre noi înşine, despre conduita noastră, despre moralitatea noastră, până în momnetul în care Cartea divină, care nu înşeală, nici nu dă iluzii nimănui, a fost pusă sub ochii noştri. Săn u uiţi de nevoile tale cele mai arzătoare, atunci când ai putea să ţi le împlineşti, ce nebunie poate fi mai mare? Omul, starea lui de neascultare faţă de Dumnezeu şi de adevărul Lui, îşi este propriul lui duşman. Cine te mai poate ajuta, dacă nu vrei să asculţi de adevăr? Cine-i mai poate face bine, dacă tu refuzi pe cel care vrea să ţi-l facă? Rău poţi să faci cuiva cu forţa, dar bine cu forţa nu poţi face nimănui. Ferice de omul, care îşi priveşte faţa sufletului său în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu şi când îşi descoperă murdăria, merge îndată la Domnul Isus, Mântuitorul cel plin de har, ca să fie curăţit şi vindecat prin sângele Său!

Duşmanii fratelui Niculiţă

Iunie 19, 2009

Fratele Moldoveanu a privit suferinţa ca un har… aşa că toţi care i-au facut vre-un rău, frate Niculiţă a răsturnat răul, prin puterea Duhului Sfânt, acel rău s-a transformat în binecuvântare în viaţa fratelui. Ce mare lucru ca să ştii să transformi răul.

„Dacă nu scrii versuri, te vom ucide” – i-au spus cei de la Securitate

„La noi se mai şi bate” – i-au spus când a intrat pe poarta închisorii

„Dacă nu te întorci înapoi, nu mai eşti de-al nostru” – i-au spus alţii

… şi la final, în apropiere de 12 iulie 2007, erau atâţia fraţi şi surori, mai mult decât erau duşmanii… când povestea fratele Niculiţă de cei ce i-au arătat bastonul atunci când a intrat pe poarta închisorii, cineva de lângă mine a zis:

„Aia toţi au murit şi nu mai sunt, iar fratele Niculiţă a rămas”

totul se măsoară la final. Au fost şi oameni care l-au urât? Da, unii(trist) au scris şi versuri. Au fost unii care l-au vrut mort? Da, toate bătăile, şi înfometările, şi umilirile, şi bocancii luaţi în spate, pumnii, bastoanele, scuipatul… da, au fost şi unii care l-au vrut mort. Dar ce a durut cel mai mult? Nişte versuri spun aşa:

„Nu Te dor Isuse, mâinile străpunse

Cât trăirea noastră în păcate ascunse”

Cel mai mult pe fratele Niculiţă l-a durut loviturile celor dragi. Bastoanele Securităţii merg cum merg, dar palma frăţească e mult mai dureroasă. Am întrebat pe sora Daniela cum a reacţionat fratele Niculiţă când un alt frate a scris volume împotriva lui, am primit un răspuns cu o urmă de tristeţe:

– A plâns… a plâns mult. De atunci s-a îmbolnăvit de inimă!

Dar, cel mai important… lecţie pentru toţi: nu a vorbit pe nimeni de rău. Şi cu toate, toate, i-a iubit pe toţi în mod egal, până la capăt. Cum era când stăteai lângă acest sfânt? Te simţeai cel mai iubit dintre toţi oamenii… şi la înmormântare am văzut câţi au fost cei mai iubiţi… eram mulţi… şi duşmanii i-a iubit, până la capăt. Domnul şi-a lăsat Chipul în fr Niculiţă.

De ce fratele Niculiţă a fost aşa de iubit? I

Mai 4, 2009

Fratele Niculiţă a fost un om iubit, de toţi, deşi cu siguranţă au existat şi unii care au încercat să îl împroaşte cu noroi, prin afirmaţii, şi trist că unii chiar oameni mari, au ajuns să scrie versuri împotriva lui. Totuşi, cum de casa fratelui Niculiţă a fost aşa de plină, cum fraţii continuă să viziteze familia Moldoveanu, cum de a fost aşa de solicitat, şi chiar dacă îi era greu, nu voia ca să ştie că fraţii sunt în oraş şi nu trec în vizită pe la el.

Aş dori să răspund la acesteste întrebări prin nişte observaţi, cred eu obiective, deşi s-ar putea să scap unele lucruri din vedere(pentru asta nădăjduiesc în ajutorul celor care l-au cunoscut pe fratele Niculiţă mai bine decât mine)

1. Fratele Niculiţă a semănat cu Domnul Isus.

În viaţa fratelui, Domnul Isus a luat chip, şi El s-a văzut prin ceea ce fratele făcea. Îmi aduc aminte de a doua întâlnire cu fratele Niculiţă. Strălucirea de pe faţa lui se vedea că venea din transcendent. El era în comuniuni cu Cel de dincolo, şi i s-a imprimat pe chip frumuseţea aceasta. Când am intrat la ei în casă, un prieten mi-a dat un cot şi mi-a zis:

– Aici e prezent Domnul.

– De unde ştii?

– Uite orga, Domnul spune că locuieşte în mijlocul laudelor, crede-mă, e prezent Domnul.

Şi aşa a fost. Domnul Isus a guvernat viaţa fratelui Niculiţă, deşi recunoştea că este slab, recunoştea că nu de la el este ceea ce are, şi că Cel care i-a dat toate astea este din lumea de dincolo, despre care a cântat CER SENIN. Când Îl iubeşti pe Domnul, nu se poate să nu-i iubeşti şi pe cei care seamănă cu Domnul, de aceea fratele a fost aşa iubit. Dincolo de cuvinte, venea o autoritate care se ştia că nu este a lui Nicolae Moldoveanu, ci e din transcendent.

Odată a spus celor care erau lângă el:

– Apostolul Pavel a spus „Călcaţi pe urmele mele căci şi eu calc pe urmele lui Cristos”… Eu pot să spun lucrul acesta, dar voi puteţi să spuneţi?

… au plecat capul cu toţii întristaţi şi ruşinaţi.

„Doamne, lasa-ţi chipul în noi”

Cât despre mine, l-am iubit pe fratele, şi încă îl iubesc, chiar dacă a plecat Acasă – într-un fel mi-e dor de dumnealui, de vocea lui blândă, de cel care mi-a vorbit şi m-a zidit, de cel prin care Domnul mi S-a descoperit. Da, mi-e dor… şi nu numai mie ci şi tuturor care l-au iubit şi s-au simţit iubiţi de fratele Niculiţă.