Posts Tagged ‘credinţă’

Iacov 2:20

Ianuarie 17, 2013

„Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică?”

Mare valoare este în viaţa omului dorinţa sau voinţa de a ajunge sau a fi ceva! Mai întâi voinţa fierbinte şi apoi urmează celelalte. Domnul Isus spunea: „Dacă vrea cineva să facă voia lui Dumnezeu, va ajunge să cunoască…” (Ioan 7:17)

Dacă voieşte cineva să vină la Mine…” (Luca 9:23)

Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7:37).

Vrei să te faci sănătos?” (Ioan 5:6)

Nici Dumnezeu nu trece peste dorinţa sau voinţa omului. El îi arată binele şi răul, îi pune înainte calea vieţii şi calea morţii (Deuteronom 30:19), îi dă lumină şi îndemn ca să poată deosebi o parte de cealaltă , dar nu forţează pe nimeni. El respectă libertatea omului chiar şi atunci când i-ar aduce un rău. Cu forţa poţi să-i iei omului orice, dar ca să-i dai ceva cu forţa nu se poate.

Dacă vrei…” aşa ne întreabă Dumnezeu.

Vrei să înţelegi…?” spune versetul de mai sus.

Dacă, nu vrea omul să înţeleagă, poţi să-i spui orice şi el se gândeşte în altă parte. Numai cine vrea poate să ajungă la adevăr şi la mntuire, la credinţa cea adevărat şi la dragostea cea din Dumnezeu. Un cuvânt adevărat a spus Iorga: „Nu e greu să găseşti adevărul, ci e greu să ai voinţa (dorinţa) de a-l găsi.”

„Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică?”

Ajungi să cunoşti adevărul, când vrei cu tot dinadinsul lucrul acesta, când te hotărăşti cu tot sufletul pentru el. Numai cei care nu vor cu adevărat, care sunt hotărâţi în sufletul lor, numai ei nu ajung la ţintă, numai pentru ei sunt lucruri încurcate şi zadarnice. Fiind vorba despre credinţă în acest verset, spune cu apăsare: oricărui om îi este cu putinţă să ajungă la credinţa cea vie, care mântuieşte şi dă fericire, dacă vrea cu tot dinadinsul lucrul acesta. Credinţa cea vie şi adevărată este însoţită de fapte. Cea dintâi faptă a credinţei, aşa cum s-a mai spus, este predarea vieţii sută la sută în mâna Domnului şi ascultarea în totul de Cuvântul Lui. Apoi urmează toate celelalte fapte bune. Căci dacă credinţa nu-i urmată de fapte, ori credinţa nu-i adevărată, ori nu crezi tu în ea. Credinţa trebuie să ne ducă la realităţi dumnezeieşti. Altfel este falsă.

Zice un om al lui Dumnezeu (T. Popescu): „Credinţa cere nu-ţi dă iertare şi nu te desparte de păcat, aceea nu este credinţă, ci închipuire. Credinţa care n-are ca urmare sfinţirea, nu este credinţă.” Fără o credinţă vie şi fierbinte nu-i cu putinţă slujba pentru Dumnezeu pe pământ. Numai credinţa din care izvorăsc faptele dumnezeieşti face bine sufletelor şi aduce laudă lui Dumnezeu.

Sf. Isidor Pelusiotul zice: „Orice cuvânt care nu este izvorât din credinţă şi nu se sprijină pe fapte, nu trece dincolo de urechi; dar când se sprijină pe acestea,d ă viaţă şi păstrunde până în inimă.”

„…Credinţa fără fapte este zadarnică?”

Să nu păstărm lucruri zadarnice în viaţa noastră. Aceasta este voia lui Dumnezeu cu privire la noi, credincioşii Săi.

Iacov 2:18

Ianuarie 11, 2013

„Dar va zice cineva: „Tu ai faptele şi eu am credinţa”. „Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.” ”

Credinţa trebuie arătată. Dumnezeu ne îmbogăţeşte în credinţă (versetul 5), ca s-o putem arăta prin faptele izvorâte din ea. Dumnezeu vede faptele mele din credinţa mea, iar oamenii văd credinţa mea din faptele mele. După cum Dumnezeu nu-mi socoteşte ca bună nici o faptă, care nu vine din credinţă, tot aşa oamenii nu socotesc credinţa mea ca fiind dreaptă, dacă nu este însoţită de fapte bune. Cum s-a spus în meditaţiile la versetele dinainte: prima faptă a credinţei adevărate este apropierea de Dumnezeu şi predarea vieţii sută la sută în mâna Lui. De aici izvorăsc apoi toate celelalte fapte bune.

Zice sf. Marcu Ascetul: „Precum soarele fiind desăvârşit, trimite tuturor la fel raza sa desăvârşită, simplă şi egală, dar pe urmă fiecare pe măsura ochiului curăţit, primeşte lumina, tot aşa şi Duhul Sfânt, pe cei ce cred, i-a făcut capabili de toate lucrările şi darurile Sale, dar nu tuturor le-a dat să pună la fel în lucrare darurile, ci fiecăruia după vrednicia şi pe măsura împlinirii poruncilor, adică pe cât mărturiseşte şi face, arată prin roade sfinte măsura credinţei în Cristos.”

Şi sf. Maxim Mărturisitorul subliniază adevărul acesta, când spune: „Viruttea este înainte- mergătoarea adevăratei înţelepciuni şi arătătoarea credinţei drepte.”

„Dar va zice cineva: „Tu ai faptele şi eu am credinţa”. „Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.” ”

Sunt multe persoane care, în ceea ce priveşte învăţătura , cred deplin în Biblie ; totuşi nu  s-au schimbat cu nimic. Ei se amăgesc cu o credinţă care nu este credinţă. Lor li se potriveşte vorba amintită în Vechiul Testamentdespre Ierihon: „Aşezarea cetăţii este bună, dar apele sunt rele” (2 Împăraţi 2:19).

Credinţa adevărată se arată într-o viaţă de adsascultare. Credinţa noastră trebuie să se arate în lucrările noastre. Cineva poate să fie foarte mişcat de suferinţa altuia, însă dacă nu face nimic spre a-i alina acea suferinţă, mila lui nu este adevărată. Avraam a fost un erou al credinţei. Când a început să creadă a părăsit rudele şi patria lui şi a urmat pe calea necunoscută, după porunca lui Dumnezeu. Lui i-a fost dat un fiul  al făgăduinţei. Însă, când Dumenezu i-a cerut să jertfească pe Isaac, el n-a întrebat cum s-ar mai putea împlini atunci făgăduinţa, ci a ascultat. Dacă noi credem cu adevărat în Dumnezeu, atunci trebuie să-I predăm în totul viaţa noastră. Din aceasta iese pace, putere şi o viaţă a cărei minunăţie nici n-o băuim. Din aceasta se vede valoarea credinţei noastre.

Slăvit să fie Domnul!

Iacov 2:17

Ianuarie 10, 2013

„Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.”

Cea dintâi faptă a credinţei celei vii şi adevărate este ascultarea de Dumnezeu, de Cuvântul Lui şi predarea totală în mâna Lui. De aici urmează apoi toate celelalte fapte bune. Cine a ascultat glasul Domnului Isus şi L-a primit ca Mântuitor personal, a fost născut din nou de Dumnezeu şi în urma acestei naşteri a primit firea (natura) lui Dumnezeu, care poate face (poate rodi) fapte bune spre slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea şi fericirea aproapelui. Credinţa vie rodeşte necurmat faptele vieţii şi ale dragostei. Adevărat zice Luther: „Este imposibil a despărţi faptele de credinţă, cum e imposibil de a despărţi în foc lumina de căldură.” Cum s-a zis: Cea dintâi faptă a credinţei celei vii este ascultarea de Dumnezeu. Oricât de mari ar fi faptele şi jertfele cuiva, dacă nu sunt izvorâte din ascultarea de Dumnezeu, de Cuvântul Lui scris, nu au valoare, nu sunt socotite de Dumnezeu ca fapte bune şi deci, nu sunt primite de El.

Credinţa neascultătoare de Dumnezeu este moartă şi Dumnezeu nu are nici o legătură cu morţii sau cu lucrurile moarte. Credinţa neascultătoare este egală cu necredinţa, iar necredinţa are la bază trei lucruri:

  1. Neştiinţa,
  2. Uitarea,
  3. Lipsa de gândire.

Fraţii mei, ne aflăm în faţa unei probleme atât de mari şi serioase ca însăşi viaţa şi mântuirea. Cum este credinţa noastră?

„Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.”

Credinţa vie este ascultătoare de Cuvântul lui Dumnezeu şi caută să-l împlinească întocmai în fiecare zi, căutând mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu. (Matei 6:33). Primii creştini, ca unii care aveau credinţa vie şi ascultătoare, împlineau cu cea mai mare exactitate îndemnurile lui Dumnezeu date prin Duhul Sfânt, prin gura apostolilor. Iată câteva îndemnuri, arătate în F. Ap. 2:42, pe care le împlineau în fiecare zi:

–          Stăruinţa în învăţătura apostolilor (cercetarea Scripturilor),

–          Stăruinţa în legătura frăţească (dragostea),

–          Stăruinţa în frângerea pâinii (amintirea morţii Domnului Isus),

–          Stăruinţa în rugăciune (păstrarea legăturii duhovniceşti cu Dumnezeu),

–          Stăruinţa în vestirea Evangheliei în orice timp, în orice loc şi faţă de orice om (F. Ap. 5:42).

Dacă aceste lucruri erau necesare creştinilor dintâi, pentru trăirea unei vieţi normale cu Dumnezeu, oare pentru creştinii din urmă este o altă cale şi alte mijloace prin care s-ar putea trăi adevărata viaţă cu Dumnezeu? O, nu! Să nu ne înşelăm.

Cum stăm noi faţă de calea primilor creştini?

Adevărata credinţă vie, care face fapte vii şi plăcute lui Dumnezeu, este credinţa ascultătoare de Dumnezeu, care merge pe calea Lui cea neschimbată.

Duşmanii fratelui Niculiţă

Iunie 19, 2009

Fratele Moldoveanu a privit suferinţa ca un har… aşa că toţi care i-au facut vre-un rău, frate Niculiţă a răsturnat răul, prin puterea Duhului Sfânt, acel rău s-a transformat în binecuvântare în viaţa fratelui. Ce mare lucru ca să ştii să transformi răul.

„Dacă nu scrii versuri, te vom ucide” – i-au spus cei de la Securitate

„La noi se mai şi bate” – i-au spus când a intrat pe poarta închisorii

„Dacă nu te întorci înapoi, nu mai eşti de-al nostru” – i-au spus alţii

… şi la final, în apropiere de 12 iulie 2007, erau atâţia fraţi şi surori, mai mult decât erau duşmanii… când povestea fratele Niculiţă de cei ce i-au arătat bastonul atunci când a intrat pe poarta închisorii, cineva de lângă mine a zis:

„Aia toţi au murit şi nu mai sunt, iar fratele Niculiţă a rămas”

totul se măsoară la final. Au fost şi oameni care l-au urât? Da, unii(trist) au scris şi versuri. Au fost unii care l-au vrut mort? Da, toate bătăile, şi înfometările, şi umilirile, şi bocancii luaţi în spate, pumnii, bastoanele, scuipatul… da, au fost şi unii care l-au vrut mort. Dar ce a durut cel mai mult? Nişte versuri spun aşa:

„Nu Te dor Isuse, mâinile străpunse

Cât trăirea noastră în păcate ascunse”

Cel mai mult pe fratele Niculiţă l-a durut loviturile celor dragi. Bastoanele Securităţii merg cum merg, dar palma frăţească e mult mai dureroasă. Am întrebat pe sora Daniela cum a reacţionat fratele Niculiţă când un alt frate a scris volume împotriva lui, am primit un răspuns cu o urmă de tristeţe:

– A plâns… a plâns mult. De atunci s-a îmbolnăvit de inimă!

Dar, cel mai important… lecţie pentru toţi: nu a vorbit pe nimeni de rău. Şi cu toate, toate, i-a iubit pe toţi în mod egal, până la capăt. Cum era când stăteai lângă acest sfânt? Te simţeai cel mai iubit dintre toţi oamenii… şi la înmormântare am văzut câţi au fost cei mai iubiţi… eram mulţi… şi duşmanii i-a iubit, până la capăt. Domnul şi-a lăsat Chipul în fr Niculiţă.