Posts Tagged ‘dragoste’

Iacov 2:17

Ianuarie 10, 2013

„Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.”

Cea dintâi faptă a credinţei celei vii şi adevărate este ascultarea de Dumnezeu, de Cuvântul Lui şi predarea totală în mâna Lui. De aici urmează apoi toate celelalte fapte bune. Cine a ascultat glasul Domnului Isus şi L-a primit ca Mântuitor personal, a fost născut din nou de Dumnezeu şi în urma acestei naşteri a primit firea (natura) lui Dumnezeu, care poate face (poate rodi) fapte bune spre slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea şi fericirea aproapelui. Credinţa vie rodeşte necurmat faptele vieţii şi ale dragostei. Adevărat zice Luther: „Este imposibil a despărţi faptele de credinţă, cum e imposibil de a despărţi în foc lumina de căldură.” Cum s-a zis: Cea dintâi faptă a credinţei celei vii este ascultarea de Dumnezeu. Oricât de mari ar fi faptele şi jertfele cuiva, dacă nu sunt izvorâte din ascultarea de Dumnezeu, de Cuvântul Lui scris, nu au valoare, nu sunt socotite de Dumnezeu ca fapte bune şi deci, nu sunt primite de El.

Credinţa neascultătoare de Dumnezeu este moartă şi Dumnezeu nu are nici o legătură cu morţii sau cu lucrurile moarte. Credinţa neascultătoare este egală cu necredinţa, iar necredinţa are la bază trei lucruri:

  1. Neştiinţa,
  2. Uitarea,
  3. Lipsa de gândire.

Fraţii mei, ne aflăm în faţa unei probleme atât de mari şi serioase ca însăşi viaţa şi mântuirea. Cum este credinţa noastră?

„Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.”

Credinţa vie este ascultătoare de Cuvântul lui Dumnezeu şi caută să-l împlinească întocmai în fiecare zi, căutând mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu. (Matei 6:33). Primii creştini, ca unii care aveau credinţa vie şi ascultătoare, împlineau cu cea mai mare exactitate îndemnurile lui Dumnezeu date prin Duhul Sfânt, prin gura apostolilor. Iată câteva îndemnuri, arătate în F. Ap. 2:42, pe care le împlineau în fiecare zi:

–          Stăruinţa în învăţătura apostolilor (cercetarea Scripturilor),

–          Stăruinţa în legătura frăţească (dragostea),

–          Stăruinţa în frângerea pâinii (amintirea morţii Domnului Isus),

–          Stăruinţa în rugăciune (păstrarea legăturii duhovniceşti cu Dumnezeu),

–          Stăruinţa în vestirea Evangheliei în orice timp, în orice loc şi faţă de orice om (F. Ap. 5:42).

Dacă aceste lucruri erau necesare creştinilor dintâi, pentru trăirea unei vieţi normale cu Dumnezeu, oare pentru creştinii din urmă este o altă cale şi alte mijloace prin care s-ar putea trăi adevărata viaţă cu Dumnezeu? O, nu! Să nu ne înşelăm.

Cum stăm noi faţă de calea primilor creştini?

Adevărata credinţă vie, care face fapte vii şi plăcute lui Dumnezeu, este credinţa ascultătoare de Dumnezeu, care merge pe calea Lui cea neschimbată.

Iacov 2:8

Noiembrie 22, 2012

„Dacă împliniţi legea împărătească, potrivit Scripturii <Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi>, bine faceţi.”

Dragostea este Legea fundamentală, este Constituţia Împărăţiei lui Dumnezeu. Din ea izvorăsc, apoi, toate celelalte legi şi rânduieli, pe care trebuie să le împlinească făpturile lui Dumnezeu. Versetul de mai sus o numeşte „Legea împărătească”.

În adevăr, când te stăpâneşte dragostea, nu mai poţi face altceva decât ceea ce este natura ei, felul ei de a fi. (Împărat înseamnă stăpân sau cel care stăpâneşte cu putere. Este un cuvânt de origine latină – imperator). Dragostea, ca lege împărătească stăpâneşte cu putere pe toţi supuşii ei. Şi ce fericită este stăpânirea dragoste! Ea este viaţă şi lumină, mângâiere şi luceaţă pentru toate fiinţele, căci nicăieri nu este siguranţă şi odihnă ca sub aripile ei. De la cele mai d ejos fiinţe până la cele mai de sus, adică de la animale până la îngeri şi până la Dumnezeu, toată scara vieţii deci, dragostea este dulce şi mângâietoare şi dorită totdeauna.

Un miner dintr-un orăşel din Anglia a povestit un caz ieşit cu totul din comun. Spunea că înapoindu-se acasă, de la lucru, pe marginea şoselei, a văzut doi şobolani, care se plimbau liniştiţi unul lângă altul, ţinând amândoi un pai între dinţii lor. Minerul a lovit cu bastonul în şobolani şi a omorât pe unul din ei. Dar, spre marea sa uimire, observă că al doilea şobolan nu lăsase paiul idn gură şi că rămăsese pe loc întorcând capul speriat. Nici un zgomot nu a urnit pe şobolan din loc. Atunci de curiozitate, minerul a prins rozătorul, la- luat în mâinile sale şi examinându-l mai de aproape a băgat de seamă că era orb, deci fără putinţă de a-şi continua drumul. Minerului i-a părut rău de fapta sa, căci abia acum şi-a dat seama de crima pe care a săvârşit-o, nimicind această prietenie gingaşă, întemeiată pe iubire şi lepădare de sine. Unul din şobolani fiind orb, celălalt a apucat un pai pe care l-a pus în gura aproapelui său neputincios, ca să-i fie călăuză pe cărare. Minerul a dus acasă şobolanul orb şi în ziua următoare l-a predat Direcţiunii Societăţii Zoologice din Londra.

Dacă şi animalele necuvântătoare înţeleg şi practică dragostea de aproapele, cu cât mai mult noi oamenii, cu cât mai mult noi urmaşii Domnului Cristos, fii ai dragostei, trebuie să trăim dragostea!

„Dacă împliniţi legea împărătească, potrivit Scripturii <Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi>, bine faceţi.”

De fapt numai aşa facem bine.

Numai în dragoste se poate făptui cu adevărat binele, numai în dragoste se pot alina cu adevărat suferinţele semenilor noştri, numai îndragoste se dovedeşte cu adevărat credinţa cea din Dumnezeu. Dragsoeta este temelia fericirii, este viaţa dumnezeiască din om.

Filimon v 17

August 10, 2012

„Dacă mă socoteşti dar ca prieten al tău, primeşte-l ca pe mine însumi.”

Prietenii Domnului Isus sunt şi prietenii tăi, dacă tu eşti cu adevărat prietenul Lui.

Prietenii prietenului meu, sunt şi prietenii mei. Aceasta este prietenia adevărată. De ceea trebuie mare atenţie la încheierea prieteniilor.

Toate prieteniile credincioşilor trebuie să fie încheiate prin Cristos, care este Cel dintâi Prieten. (Ioan 15:14-15)

Orice prietenie care nu trece prin Cristos este prietenia cu lumea şi cu păcatul, şi cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu, şi cu prietenii lui Dumnezeu, cu răscumpăraţii Lui (Iacov 4:4).

Sf. Antonie cel Mare zice: „Prietenia cu omul firesc este prietenia cu diavolul. Să nu-ţi îngădui să calci dumnezeieştile porunci de dragul prieteniei omeneşti.”

Sf. Grigorie Teologul scria şi el: „Este mai uşor să împrumuţi un viciu decât să transmiţi o virtute, după cum este mai uşor să te molipseşti de o boală decât să dai cuiva din sănătatea ta.”

Prietenii nu umblă cu vicleşug unii faţă de alţii, ci au deplină încredere în legăturile lor. Unde este viclenie, nu este prietenie. Prietenia se întemeiază pe adevărul care lucrează prin dragoste. Fără adevăr, nu poate fi prietenie. Tot ce este clădit pe minciună, se dărâmă.

„Prietenia, spunea un înţelept, este un suflet în două trupuri”. În felul acesta nu pot să încapă viclenia, neîncrederea şi minciuna.

Domnul Isus Cristos vrea nu numai să ne mântuiască, ci să ne facă prietenii Săi, dacă Îi ascultăm Cuvântul adevărului Său (Ioan 15:14); şi mai mult: să ne facă mădulare în Trupul Său.

Fratele meu, ca să-ţi pot primi prietenii, încheie prietenia cu ei prin Domnul Isus. Fă-i şi pe ei prieteni ai Lui, altfel sunt nevoit să mă feresc de părtăşia cu tine, când tu vii însoţit de prieteni care sunt vrăjmaşi cu Isus.

Nu poţi fi prieten şi cu lumina şi cu întunericul în acelaşi timp. Numai atunci suntem cu adevărat lucrători împreună cu Dumnezeu şi preteni buni ai Lui când ne păstrăm curaţi faţă de lume şi păcat.

Marele om al lui Dumnezeu din ţara noastră, Ion Marini, zicea: „A încerca să încredinţezi lumea de păcat, rămânând totodată în tovărăşie cu ea, înseamnă să-ţi pierzi vremea degeaba.”

Sf. ap. Pavel era prieten cu Filimon, dar se împrietenise şi cu Onisim, robul lui Filimon, care îi făcuse mari pagube lui Filimon. Acum, ca prieten al lui Pavel, şi mai ales ca om născut din nou, Filimon trebuia să-l primească pe Onisim şi să aibă părtăşie cu el. „Dacă mă socoteşti dar ca prieten al tău, primeşte-l ca pe mine însumi.”

Starea de răscumpărat al Domnului Isus te face egal şi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa credincioşilor Săi: „Primeşte-l ca pe mine însumi.” Aşa trebuia primit Onisim. Ori Pavel, ori Onisim, în faţa credinciosului Filimon trebuiau să fie la fel.

Altă traducere zice: „Deci de mă ai pe mine părtaş, primeşte-l pe el ca pe mine”. Este vorba de părtăşie. Prieten adevărat este numai cel cu care ai părtăşie.

Avem nevoie de încredere.

Legăturile fiecăruia dintre noi cu cei din anturajul nostru sunt de dimineaţa până seara bazate pe încredere: eu nu verific întotdeauna monedele pe care mi le dă de la casieria magazinului şi, cu atât mai mult, nu pun la îndoială ştirile primite prin radio, aproape întotdeauna consider că acestea sunt exacte.

Un psiholog s-a interesat despre diferitele necesităţi ale fiinţei umane şi a încercat să le claseze în ordinea importanţei. În cursul acestor cercetări a observat că, dacă necesităţile fiziologice de bază ocupă primul loc, ceea ce se impune în al doilea rând este nevoia de încredere, de securitate. Şi noi veghem în mod instinctiv să întrunim toate condiţiile pentru a avea în mod permanent un sentiment de încredere. Încredere în cine? În ce? În viitor? În mine? În ce mă priveşte, răspunsul este: Nu! Am nevoie să mă încred în cineva mai mare, mai tare, având şi mai multă experienţă decât mine. Dar ceea ce este mai minunat este faptul că L-am găsit: Numele Lui este Isus Cristos. El a mers până acolo că şi-a dat viaţa pentru a o salva pe a mea pentru eternitate. Înviat şi fiind acum în cer, El este puternic şi înţelept şi plin de iubire; pot să Îi prezint cu deplină încredere toate problemele mele, mici şi mari. Pot spune: „Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de nimic.

Bucuria pe care a avut-o Filimon dacă s-ar fi întâlnit cu sf. ap. Pavel, aceeaşi bucurie trebuia să o aibă şi la întâlnirea cu Onisim.

În adevăr, numai harul dragostei lui Dumnezeu poate face această nivelare în sufletele credincioase. Şi toţi cei care stau sub acest har trebuie să ajungă la starea de a primi cu bucurie pe toţi credincioşii, neţinând seamă de gruparea religioasă din care fac parte şi nici de starea socială în care sunt.

Dacă Dumnezeu îmi este prieten, trebuie să primesc în inima mea pe toţi prietenii Lui şi să am părtăşie cu ei. Altfel prietenia mea cu Dumnezeu este numai o vorbă şi nu un adevăr.

Toţi cei care mărturisesc pe Domnul Isus ca Mântuitor al lor personal, toţi cei care de bună boie au încheiat un legământ cu El, toţi sunt fraţi şi trebuie să trăiască în dulcea părtăşie cu El.

Slăvit să fie Domnul.