Posts Tagged ‘dumnezeu’

Iacov 2:17

Ianuarie 10, 2013

„Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.”

Cea dintâi faptă a credinţei celei vii şi adevărate este ascultarea de Dumnezeu, de Cuvântul Lui şi predarea totală în mâna Lui. De aici urmează apoi toate celelalte fapte bune. Cine a ascultat glasul Domnului Isus şi L-a primit ca Mântuitor personal, a fost născut din nou de Dumnezeu şi în urma acestei naşteri a primit firea (natura) lui Dumnezeu, care poate face (poate rodi) fapte bune spre slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea şi fericirea aproapelui. Credinţa vie rodeşte necurmat faptele vieţii şi ale dragostei. Adevărat zice Luther: „Este imposibil a despărţi faptele de credinţă, cum e imposibil de a despărţi în foc lumina de căldură.” Cum s-a zis: Cea dintâi faptă a credinţei celei vii este ascultarea de Dumnezeu. Oricât de mari ar fi faptele şi jertfele cuiva, dacă nu sunt izvorâte din ascultarea de Dumnezeu, de Cuvântul Lui scris, nu au valoare, nu sunt socotite de Dumnezeu ca fapte bune şi deci, nu sunt primite de El.

Credinţa neascultătoare de Dumnezeu este moartă şi Dumnezeu nu are nici o legătură cu morţii sau cu lucrurile moarte. Credinţa neascultătoare este egală cu necredinţa, iar necredinţa are la bază trei lucruri:

  1. Neştiinţa,
  2. Uitarea,
  3. Lipsa de gândire.

Fraţii mei, ne aflăm în faţa unei probleme atât de mari şi serioase ca însăşi viaţa şi mântuirea. Cum este credinţa noastră?

„Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.”

Credinţa vie este ascultătoare de Cuvântul lui Dumnezeu şi caută să-l împlinească întocmai în fiecare zi, căutând mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu. (Matei 6:33). Primii creştini, ca unii care aveau credinţa vie şi ascultătoare, împlineau cu cea mai mare exactitate îndemnurile lui Dumnezeu date prin Duhul Sfânt, prin gura apostolilor. Iată câteva îndemnuri, arătate în F. Ap. 2:42, pe care le împlineau în fiecare zi:

–          Stăruinţa în învăţătura apostolilor (cercetarea Scripturilor),

–          Stăruinţa în legătura frăţească (dragostea),

–          Stăruinţa în frângerea pâinii (amintirea morţii Domnului Isus),

–          Stăruinţa în rugăciune (păstrarea legăturii duhovniceşti cu Dumnezeu),

–          Stăruinţa în vestirea Evangheliei în orice timp, în orice loc şi faţă de orice om (F. Ap. 5:42).

Dacă aceste lucruri erau necesare creştinilor dintâi, pentru trăirea unei vieţi normale cu Dumnezeu, oare pentru creştinii din urmă este o altă cale şi alte mijloace prin care s-ar putea trăi adevărata viaţă cu Dumnezeu? O, nu! Să nu ne înşelăm.

Cum stăm noi faţă de calea primilor creştini?

Adevărata credinţă vie, care face fapte vii şi plăcute lui Dumnezeu, este credinţa ascultătoare de Dumnezeu, care merge pe calea Lui cea neschimbată.

Iacov 2:10

Noiembrie 29, 2012

„căci, cine păzeşte toată legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate.”

Pascal, (un înţelept francez şi credincios în acelaşi timp) spunea: „Părţile lumii au o aşa legătură şi înlănţuire una cu alta, încât este cu neputinţă să cunoşti pe una fără ceallată şi fără totalitatea ei.” Acest lucru se poate spune şi despre persoane, când este vorba de vreo atitudine sau vreo lucrare. „Interdependenţa fenomenelor” – zice ştiinţa, adică toate alcătuirea omului, a lumii şi a universului întreg nu este la întâmplare, ci o lucrare este legată de altă lucrare. Versetul de mai sus vorbeşte despre Legea lui Dumnezeu, dată prin Moise, ca despre un tot, care nu se poate despărţi. Legea a fost dată ca să fie păzită în întregime. Că omul nu a putut-o ţine, asta este altă treabă. Starea de păcat în care se naşte şi trăieşte omul, nu îi îngăduie să împlinească legea sfinţeniei lui Dumnezeu. De aceea a trebuit să vină Domnul Isus, ca să izbăvească pe om din robia păcatului, să-i dea o altă stare, o altă fire – fire (natură) dumnezeiască, prin naşterea din nou, cu care să poată împlini legea dumnezeiască.

Numai cu ceea ce vine de la Dumnezeu, se poate împlini legea şi voia lui Dumnezeu. Aici este măreţia şi frumuseţea harului lui Dumnezeu, căci pe când eram noi în robia slăbiciunii păcatului, a venit Domnul Isus, care, în locul nostru, a plătit toată datoria noastră faţă de dreptatea dumnezeiască, şi astfel am fost răscumpăraţi. Prin Domnul Isus, care este Tăria noastră, noi putem împlini legea lui Dumnezeu, dar nu ca o condiţie a primirii mântuirii, ci ca un rod al mântuirii primite.

Iacov, scriitorul acestei epistole, este sigur că o credinţă, care nu e în stare să aducă roade bune, nu este credinţa cea adevărată, care duce pe om la naşterea din nou şi la o viaţă nouă. De aceea stăruieşte el atât de mult asupra faptelor, care izvorăsc din credinţă. Credinţa adevărată aduce altoirea în Dumnezeu a pomului vieţii noastre şi în urma acestei altoiri putem rodi roade bune, căci din fire suntem sălbatici.

„Credinţa care nu te smulge din păcat, dându-ţi o viaţă nouă, este credinţa dracilor” – spune cu îndrăzneală Spurgeon. De altfel şi sf. ap. Pavel, care a lămurit aşa de bine harul lui Dumnezeu, stăruieşte tot atât de mult, ca şi Iacov, asupra ascultării zilnice de voia şi Cuvântul lui Dumnezeu. El vorbeşte tesalonicenilordespre lucrarea credinţei. Dacă suntem credincioşi Domnului Cristos, arătăm noi oare puterea acestei credinţe în purtarea, recunoştinţa, bucuria şi sfinţenia noastră? Noi credem că în răscumpărarea Domnului există loc pentru toţi. Dar suntem noi plini de râvnă ca să aducem şi pe alţii la Domnul? Credem că Dumnezeu este Tatăl tuturor. Dar ne purtăm noi cu semenii noştri potrivit cu această încredinţare? Credem că vine ziua judecăţii. Dar ne opreşte pe noi încredinţarea aceasta de la păcat şi ne îndeamnă ea să ne facem slujba de fiecae clipă cu gândul că vom da socoteală de tot? Cu adevărat însemnat cuvinte sunt acestea: „Credinţa fără fapte este moartă.”

Iacov 2:9

Noiembrie 23, 2012

„dar dacă aveţi în vedere faţa omului, faceţi un păcat şi sunteţi osândiţi de lege ca nişte călcători de lege”

Neprihănirea este unul din semnele dragostei dumnezeieşti. Orice credincios adevărat, care a primit dragostea lui Dumnezeu în inima lui (Rom. 5:5), este nepărtinitor. Dumnezeu este nepărtinitor: El a plătit acelaşi preţ de răscumpărare – jertfa Fiului Său – pentru toţi păcătoşii şi dragostea Lui cheamă la mântuire pe toţi, fără deosebire. Cel născut din nou, din Dumnezeu, adică orice creştin adevărat, trebuie să fie ca Dumnezeu, să semene cu El în toate privinţele: în simţire, în gândire, în vorbire şi în lucrare. La aceasta suntem chemaţi toţi cei care ne numim creştini. Cine nu are felul lui Dumnezeu de a fi, în toate privinţele, nu este născut din nou, nu are firea lui Dumnezeu, deci nu-i creştin sau este un creştin de formă. La Dumnezeu nu se umblă cu jumătăţi de măsură: eşti ori nu eşti.

„dacă aveţi în vedere faţa omului, faceţi un păcat”…

Poate veni ispita aceasta, a părtinirii, şi peste un copil al lui Dumnezeu, dar dacă-i treaz, se va împotrivi ei şi o va birui. Dacă nu se va împotrivi, va săvârşi păcatul. Părtinirea este un păcat. Să fim nepărtinitori când este vorba de oamenii din lume, vestindu-le hotărât Evangheliei mântuirii Domnului Isus Cristos. Să fim nepărtinitori, când este vorba de credincioşi, de copiii lui Dumnezeu, ca să le dăm dragostea cu părtăşie, în orice timp şi în orice loc. Să fim nepărtinitori, când este vorba de adevărul lui Dumnezeu, primindu-l de la oricine, fără reţinere chiar dacă cel care ni-l spune nu face parte din gruparea noastră.

Dumnezeu ne întrebuinţează cu plăcere în lucrarea Sa pe pământ, numai atunci când suntem nepărtinitori, când suntem smeriţi şi când ascultăm în totul de voia Lui descoperită în Cuvântul Său. Suntem nepărtinitori şi pregătiţi pentru lucrarea lui Dumnezeu, numai când rămânem în Domnul Isus cu toată fiinţa noastră. Când trăim din El şi prin El, atunci toate mişcările noastre sunt pentru El. Slăvit să fie Domnul!

Iacov 2:8

Noiembrie 22, 2012

„Dacă împliniţi legea împărătească, potrivit Scripturii <Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi>, bine faceţi.”

Dragostea este Legea fundamentală, este Constituţia Împărăţiei lui Dumnezeu. Din ea izvorăsc, apoi, toate celelalte legi şi rânduieli, pe care trebuie să le împlinească făpturile lui Dumnezeu. Versetul de mai sus o numeşte „Legea împărătească”.

În adevăr, când te stăpâneşte dragostea, nu mai poţi face altceva decât ceea ce este natura ei, felul ei de a fi. (Împărat înseamnă stăpân sau cel care stăpâneşte cu putere. Este un cuvânt de origine latină – imperator). Dragostea, ca lege împărătească stăpâneşte cu putere pe toţi supuşii ei. Şi ce fericită este stăpânirea dragoste! Ea este viaţă şi lumină, mângâiere şi luceaţă pentru toate fiinţele, căci nicăieri nu este siguranţă şi odihnă ca sub aripile ei. De la cele mai d ejos fiinţe până la cele mai de sus, adică de la animale până la îngeri şi până la Dumnezeu, toată scara vieţii deci, dragostea este dulce şi mângâietoare şi dorită totdeauna.

Un miner dintr-un orăşel din Anglia a povestit un caz ieşit cu totul din comun. Spunea că înapoindu-se acasă, de la lucru, pe marginea şoselei, a văzut doi şobolani, care se plimbau liniştiţi unul lângă altul, ţinând amândoi un pai între dinţii lor. Minerul a lovit cu bastonul în şobolani şi a omorât pe unul din ei. Dar, spre marea sa uimire, observă că al doilea şobolan nu lăsase paiul idn gură şi că rămăsese pe loc întorcând capul speriat. Nici un zgomot nu a urnit pe şobolan din loc. Atunci de curiozitate, minerul a prins rozătorul, la- luat în mâinile sale şi examinându-l mai de aproape a băgat de seamă că era orb, deci fără putinţă de a-şi continua drumul. Minerului i-a părut rău de fapta sa, căci abia acum şi-a dat seama de crima pe care a săvârşit-o, nimicind această prietenie gingaşă, întemeiată pe iubire şi lepădare de sine. Unul din şobolani fiind orb, celălalt a apucat un pai pe care l-a pus în gura aproapelui său neputincios, ca să-i fie călăuză pe cărare. Minerul a dus acasă şobolanul orb şi în ziua următoare l-a predat Direcţiunii Societăţii Zoologice din Londra.

Dacă şi animalele necuvântătoare înţeleg şi practică dragostea de aproapele, cu cât mai mult noi oamenii, cu cât mai mult noi urmaşii Domnului Cristos, fii ai dragostei, trebuie să trăim dragostea!

„Dacă împliniţi legea împărătească, potrivit Scripturii <Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi>, bine faceţi.”

De fapt numai aşa facem bine.

Numai în dragoste se poate făptui cu adevărat binele, numai în dragoste se pot alina cu adevărat suferinţele semenilor noştri, numai îndragoste se dovedeşte cu adevărat credinţa cea din Dumnezeu. Dragsoeta este temelia fericirii, este viaţa dumnezeiască din om.

Iacov 2:6

Noiembrie 20, 2012

Şi voi înjosiţi pe cel sărac! Oare nu bogaţii vă asupresc şi vă târăsc înaintea judecătorilor?

Pagubele şi durerile cele mai mari în Biserica Domnului Isus vin nu din partea fraţilor simpli, ci din partea celor care se pretind a fi ceva. Nu cei săraci cu duhul tulbură pacea în adunare, ci bogaţii, care au multe cunoştinţe şi ocupă anumite scaune. Istoria bisericii dovedeşte din plin lucrul acesta. „Bogaţii” aceştia, adică în cele religioase (Apoc. 3:17), au devenit prigonitori de fraţi, târându-i în judecăţi şi osândindu-i în Numele lui Dumnezeu. Lor li se potriveşte vorba spusă de Domnul Isus Cristos: „Au să vă dea afară din sinagogi, ba încă, va veni vremea când oricine vă va ucide, să ceradă că aduce o slujbă lui Dumnezeu.” (Ioan 16::2).

Adevăratul copil al lui Dumnezeu priveşte cu atenţie la tot ce se petrece în Biserică şi alege, în lumina Duhului Sfânt, tot ce alege Dumnezeu şi lucrează cum lucrează Dumnezeu. El nu trece de partea bogaţilor, ci totdeauna rămâne cu cei săraci, cu cei simpli şi împreună cu ei se bucură şi lucrează pe ogorul Evangheliei. Credinciosul adevărat nu înjoseşte pe nimeni, ci el îşi dă toată silinţa să ridice pe toţi oamenii, din orice stare de păcat, la Domnul Isus Mântuitorul. Numai diavolul înjoseşte alte fiinţe. Domnul Isus totdeauna ridică. Cei cu adevărat ridicaţi din păcat şi din duhul lumii, cu aceştia urmaşul Domnului Isus trebuie să se poarte ca Mântuitorul său. Prin veghere şi rugăciune, prin cercetarea şi adâncirea Scripturilor, prin trăirea necurmată sub călăuzirea Duhului Sfânt, credinciosul trebuie să-şi însuşească necurmat felul de a fi al Domnului Isus şi aşa trebuie să trăiască, să iubească şi să lucreze.

Iacov 2:5

Noiembrie 19, 2012

„Ascultaţi preaiubiţii mei fraţi: n-a ales Dumnezeu pe cei ce sunt săraci în ochii lumi acesteia, ca să-i facă bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei, pe care a făgăduit-o celor ce-L iubesc?”

 

Să fim atenţi totdeauna l aDumnezeu, la felul Lui de a fi, la felul Lui de gândire şi lucrare, la alegerea Lui, la dragostea şi jertfa Lui, căci numai când suntem atenţi, pricepem voia Lui, adevărul Lui, calea Lui. Numai când suntem atenţi la El, nu greşim în trăirea noastră, nu ne poticnim în alergarea noastră şi nu suntem înfrânţi în lupta noastră. Îndemnul pe care ni-l dă Duhul Sfânt în versetul de mai sus, are în vedere trezirea noastră, ca să fim atenţi tot timpul la Dumnezeu, la Domnul Isus Cristos, şi astfel să putem trăi o viaţă normală de creştini şi de slujitori ai Săi.

„… n-a ales Dumnezeu pe cei ce sunt săraci în ochii lumii, ca să-i facă bogaţi în credinţă…?

Să fim atenţi, deci la alegerea lui Dumnezeu. Nu poţi să aduni cu Dumnezeu, decât ceea ce Îi place Lui să adune. Şi El nu culege, ci alege. Dacă învăţăm să alegem ca Dumnezeu, nu vom aduna în cămara vieţii noastre lucrur fără valoare şi ne vom îmbogăţi în valori duhovniceşti, care sunt veşnice  şi purtătoare de fericire. Dumnezeu alege sărăcia, pentru că ea uşurează alergarea celor care vor să ajungă în Împărăţia cea veşnică. Zice sf. Ioan Gură-de-aur: „Nu te scârbi de sărăcia ta, căci sărăcia face mai uşoară călătoria spre ceruri.” Tot el zice mai departe: „Stai liniştit la limanul sărăciei…”

Cine stă liniştit la limanul sărăciei în cele trecătoare, va fi îmbogăţit în cele veşnice. Cu cât eşti mai golit de credinţa ta, eşti mai umplut de credinţa lui Isus. (Iacov 2:1). Cu eşti ieşit de sub stăpânirea ta sau a omului, intri sub stăpânirea lui Dumnezeu, adică în Împărăţia Lui. Iubeşti pe Dumnezeu numai în măsura în care ai primit felul Lui în viaţa ta. Altfel este numai vorbă goală. Adevăraţii credincioşi ai Domnului Isus sunt bogaţi în valori duhovniceşti şi, la rândul lor, îmbogăţesc şi pe alţii.

„… bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei…”

Aşa vrea Dumnezeu să ne facă, dar, mai întâi vrea să fim liberi de poverile pământeşti. Cine-i bogat în cele ale pământului, cine are inima plină cu cele ale lumii acesteia, este sărac în cele ale lui Dumnezeu, sărac în fericire. Săraci şi cerşetori, iată ce eram din fire. Dar harul face din noi morştenitori ai unui scaun de slavă. Domnul ne făgăduieşte şi ne pregăteşte o Împărăţie în care se vor desfăşura toate bogăţiile harului şi slavei Sale unde vor domni veşnic bucuria, pacea şi fericirea; o Împărăţie care nu poate fi zdruncinată şi care va rămâne totdeauna. Dar care sunt moştenitorii adevăraţi ai acestei Împărăţii? Sunt săracii acestei lumi – săraci în duhul lor, nu numai în cele materiale şi bogaţi în credinţă. Aceşti săraci în duh, sunt cei care-şi pun încrederea lor în Dumnezeu harului, care cred cu tărie făgăduinţele Domnului Isus Cristos şi a căror credinţă se arată prin faptele lor, sunt cei care iubesc pe Dumnezeu pentru că El i-a iubit mai întâi şi a turnat dragostea Sa în inimile lor prin Duhul Sfânt.

Dragul meu, eşti şi tu din numărul acestor moştenitori ai Împărăţiei? Să ştii că numele noastre, ale celor care credem în Mântuitorul Isus Cristos, sunt scrise în ceruri, de aceea trebuie să ne bucurăm şi să mulţumim neîncetat Dumnezeului harului, care ne-a mântuit.

Iacov 2:3

Noiembrie 13, 2012

„Şi voi puneţi ochii pe cel ce poartă haina strălucitoare şi-i ziceţi: „Tu şezi în locul acesta bun”, şi apoi ziceţi săracului: „Tu stai colo în picioare!” sau „Şezi jos la picioarele mele!”

Creştinul, adică omul care de bună voie s-a predat Domnului Isus, primindu-L prin credinţă şi pocăinţă, ca Mântuitor personal, trebuie să devină pe zi ce trece, tot mai asemănător cu El, să aibă felul Lui de a fi în toate privinţele şi faţă de oricine. Nu este uşor să-ţi frângi firea veche, cu toate apucăturile ei, şi să o ţii pe cruce. Cu puterea Domnului însă, dacă te-ai predat cu adevărat Lui,s e poate. După firea noastră pământească, noi suntem părtinitori, mărginiţi, nesupuşi adevărului şi stăpâniţi de felul de gândire al veacului în care trăim. După firea cea nouă însă, firea născută din Dumnezeu, avem gândirea lui Dumnezeu şi felul Lui de a fi. Ne place ce-I place Lui, lucrăm lucrările Lui şi suntem nepărtinitori ca El. Ochii noştrii se opresc numai pe lucrurile pe care se opresc ochii Lui; picioarele noastre merg numai pe căile pe care merg picioarele Lui; mintea noastră judecă aşa cum judecă El.

Voi puneţi ochii pe cel ce poartă haina strălucitoare…

Ochii duhovniceşti se opresc la cele duhovniceşti; ochii fireşti se opresc la materie, la cele trecătoare. După cum sunt ochii aşa este şi inima omului şi după cum îi este inima aşa îi sunt şi ochii. Ucenicii Domnului Isus, fiind încă fireşti, li s-au oprit ochii la măreţele ziduri ale templului, dar Domnul Isus le-a spus blând şi apăsat: „Vedeţi aceste ziduri mari? Nu va rămânea aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.” (Marcu 13:1-2). Numai când nu suntem sută la sută sub stăpânirea Duhului Sfânt, suntem părtinitori, nesiguri, plini de teamă şi ochii ni se opresc la cele materiale (chiar şi lucrurile materiale de care se folosesc religiile nu trebuie să ne atragă privirile de la lucrurile Duhului).

Cu cât suntem mai duhovniceşti, cu atât suntem mai liberi de materie, mai nepărtinitori în dragoste şi în gândire, mai asemănători cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus Cristos în toate privinţele. Naşterea din nou, prin care am trecut – dacă am trecut – ne va duce la această fericită stare de îndumnezeire, pentru că acesta este mersul normal al făpturii celei noi. Nu numai viaţa morală este semnul celui născut din nou, ci felul de a fi al lui Dumnezeu: în gândire, în dragoste, în lucrare şi în umblare. Poţi avea o viaţă de înaltă morală şi să nu fii născut din nou. Repet: naşterea din nou te deosebeşte fundamental de felul de a fi al lumii şi îţi să felul de a fi al lui Dumnezeu – asemănarea cu El.

Iacov 2:1

Noiembrie 9, 2012

„Fraţii mei, să nu ţineţi credinţa Domnului Isus Cristos, Domnul slavei, căutând la faţa omului.”

„Credinţa Domnului Isus”, nu „credinţa în Domnul Isus”.

Ce credinţă avea Domnul Isus?

Credinţa trebuie ţinută. Poţi să o laşi deoparte pentru un timp şi atunci umbli în întunericul deznădejdii, al rătăcirii şi al morţii. Credinţa Domnului Isus nu este confesionalistă, naţionalistă sau susţinătoarea unei clase sociale. Credinţa aceasta contopeşte omul cu Dumnezeu, cu felul Lui de a fi. Cine ţine credinţa, va fi ţinut şi el de credinţă. Numai o credinţă este adevărată şi aducătoare de mântuire: credinţa Domnului Isus Cristos. Nu credinţa mea, nici credinţa unui om sau a unui grup de oameni trebuie să urmez, ci crdinţa Domnului Isus Cristos. După cum nu pot să iubesc cu adevărat cu iubirea mea, ci numai cu iubirea Domnului Isus.  După cum nu pot să biruiesc ispitele cu puterea mea, ci numai cu puterea Domnului Isus.

Tot aşa, nu pot să mă mântuiesc şi să ajung la adevăr cu credinţa mea, ci  cu credinţa Domnului Isus. Cu nimic al meu n u pot să păşesc pe calea vieţii celei noi, ci numia cu ceea ce este al Domnului Cristos. Credinţa este un har, pe care Dumnezeu l-a turnat în inimile noastre (Iuda 3, Fiilpeni 1:29). Credinţa Domnului Isus Cristos vine în inima oricărui păcătos care aude Cuvântul lui Dumnezeu şi-l primeşte (Romani 10:17). Cine a primit această credinţă, să nu se teamă şi să nu se ruşineze de oameni, ci să meargă pe calea ei până la capăt şi va primi cununa vieţii veşnice.

„Fraţii mei, să nu ţineţi credinţa Domnului Isus Cristos, Domnul slavei, căutând la faţa omului.”

Zice Clement Alexandrinul, învăţător creştin din sec. 2-3: „Numai prin suflet se arată atât frumuseţea cât şi urâţenia. De aceea numai cel credincios este cu adevărat bun şi frumos.”

Trebuie să respectăm pe orice om de pe pământ. Să dăm respect bătrâneţii, slujbaşului statului, învăţatului şi credinciosului. Dar am greşi amarnic dacă am socoti că bogăţiile lumii acesteia fac din cineva om ales. Se pare însă că tocmeai aceasta este greşeala celor mai mulţi: fără să vrem, de cele mai multe ori, dăm o prea mare însemnătate bogăţiilor din afară şi vremelnice, şi trecem cu vederea pe oamenii care sunt mai săraci. Duhul Sfânt ne învaţă limpede: „… să nu ţineţi credinţa Domnului nostru Isus Cristos… căutând la faţa omului.”

Credinţa este ceva personal, este o lucrare tainică prin care omul îşi leagă viaţa de Dumnezeu şi prin care se primeşte harul Lui cel felurit. În această intimă legătură nu trebuie să se amestece nimeni din afară, şi nu trebuie ţinut seamă de oameni, de părerile lor, întrucât ştim în cine ne-am încrezut. Dacă am găsit cu adevărat moştenirea cea nestricăcioasă, pe care ne-o dă Dumnezeu în urma credinţei în El, nimic de pe pământ nu trebuie să mai aibă vreo putere asupra noastră. Noi mergem înainte fără să căutăm la faţa oamenilor. Nici laudele şi nici ocările nu se opresc drum. Domnul este Începutul şi Sfârşitul drumului. Din El venim şi spre El mergem.

Slăvit să fie Domnul!

Iacov 1:27

Noiembrie 8, 2012

„Religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume”

După primul înţeles, cuvântul „religie” înseamnă „relegare”. Legătura omului cu Dumnezeu a fost ruptă prin accidentul păcatului. Adam, ca cel dintâi om, prin păcatul său, s-a rupt de Dumnezeu şi toţi urmaşii lui s-au născut în această blestemată stare. Domnul Isus (al doilea Adam – 1 Cor. 15:45) a coborât din cer, a înlăturat accidentul păcatului, prin preţul de răscumpărare plătit pe cruce şi a refăcut legătura omului Dumnezeu – l-a relegat de Făcătorul său. Adevărata relegare de Dumnezeu – Izvorul vieţii, al luminii, al sfinţeniei, al dreptăţii şi al dragoste, îl face pe om asemenea lui Dumnezeu, dându-i firea (natura) lui Dumnezeu.

Orice om care, prin credinţă şi pocăinţă, a primit pe Domnul Isus ca Mântuitor al său personal, este născut din nou, adică relegat de Dumnezeu. El este omul cu adevărat religios, pentru că în el curge o viaţă nouă, dumnezeiască, liberă de legea păcatului şi a morţii. (Romani 7:23). Dumnezeu fiind Adevăr, Libertate, Sfinţenie şi Dragoste, dă această natură şi celui relegat de El, celui născut din nou. Filosoful german Hegel spunea: „Religia absolută este religia adevărului şi a libertăţii.” Unde este adevăr şi libertate şi curăţie şi dragoste.

„Religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume”

Cel relegat de Dumnezeu, devine ca Dumnezeu: iubitor, milos şi liber de păcat (sfânt). Ce înseamnă „a cerceta pe orfani şi pe văduve în necazurile lor”? nu înseamnă oare dragoste pusă în practică? Aceasta-i religia curată, relegarea adevărată de Dumnezeu: iubire trăită , sfinţenie trăită, adevăr trăit, libertate trăită.

Vorbind de acest verset, fr. Ioan Marini zicea: „Şi dacă aceasta singruă este religia cea curată, taote celelalte din care iubirea şi sfinţenia lipsesc sunt necurate.” Dumnezeu, prin Domnul Isus, ne releagă de Sine, ca să ne facă împreună lucrători cu El, să slujim împreună la alinarea suferinţelor dintre oameni şi mântuirea lor. Cercetând pe orfani şi pe văduve în necazurile lor înseamnă a simţi ca Dumnezeu şi a lucra ca El. Adevărat spune sf. Ioan Gură de Aur: „Să facem totul, ca ăs avem pe Cristos datornic. Timpul de faţă este timpul împrumuturilor, pentru că şi El acum se găseşte în nevoie. Dacă tu nu dai acum, apoi după ducerea ta de aici nu mai are nevoie de tine. Aici este El însetat, aici este flămând – şi este însetat de mântuirea ta. De aceea şi cerşeşte, de aceea şi umblă peste tot locul gol, îndeletnicindu-Se să-ţi agonisească viaţa veşnică. Deci, nu-L trece cu vederea, căci El nu voieşte să se hrănească, ci să hrănească; nu să Se îmbrace, ci să îmbrace, pregătind pentru tine acea haină aurită, haina împărătească… Cristos face totul pentru tine, căci iubeşte mult mântuirea ta-” (vezi Omilia 8, Romani)

„Religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume”

Profesorul şi pastorul Augusto-Hermann Franke (1663-1727) a fost un om activ pe tărâmul credinţei. Printr-un document i s-a dat voie să primească şi să crească la el acasă un orfan. În loc de unul i s-au prezentat patru şi toţi au fost primiţi. În anul următor au fost cincizeci. Franke a trebuit să se gândească la construirea unei case: a cumpărat una, apoi a doua, dar acestea nu au fost de ajuns. Tot capitalul pastorului a constat într-o „mare credinţă”. Şi ea n-a fost înşelată. „Săptămână de săptămână, lună de lună – spunea el – Domnul mi-a trimis mici daruri, care erau aproape constante.” Franke a ajuns să construiască o clădire, la care urmau să fie adăugate şi altele. Pe frontispiciu se vedea un vultur înălţându-se spre soare, cu această inscripţie: „Cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu ostenesc” (Isaia 40:31). La moartea lui Franke, orfelinatul număra 134 de copii.

Însufleţit de o dorinţă aprinsă de a fi folositor semenilor săi, el nu a uitat lucrul de căpetenie: toată străduinţele lui au tins să-i înveţe pe cei pe care îi va avea sub conducerea sa singurul lucru necesar: „Partea cea bună care nu i se va lua” – ISUS CRISTOS. (Luca 10:42).

Dumnezeu ne-a aşezat în mijlocul lumii, ca să aducem pe păcătoşi la El, nu să devenim noi ca lumea. Cine nu lucrează la alinarea suferinţelor şi la mântuirea păcătoşilor, spunând totuşi că este creştin, va fi absorbit de duhul lumii, rămânându-i doar o formă de evlavie. Creştin adevărat este numai cel relegat de Dumnezeu, prin credinţa în Domnul Isus Cristos cel răstignit. El are firea lui Dumnezeu şi lucrează împreună cu El pe pământ.

Iacov 1:26

Noiembrie 7, 2012

„Dacă crede cineva că este religios şi nu-şi înfrânează limba ci-şi înşeală inima, religiunea unui astfel de om este zadarnică.”

Cuvântul religie este de origine latină şi înseamnă relegare, legare sau a aduna, a uni. Un om cu adevărat religios este cel care şi-a relegat (legat) viaţa de Dumnezeu, viaţă care fusese ruptă, despărţită de El, Făcătorul său, prin păcat. Relegarea nu a putut-o face singur, ci a făcut-o Domnul Isus Cristos, care a plătit pe crucea de la Golgota, preţul răscumpărării lui din robia păcatului, şi prin izbăvirea din această robie, a fost adus din nou în casa Tatălui ceresc, din nou a fost pus în legătură cu Dumnezeul său. Deşi preţul răscumpărării a fost plătit pentru toată omenirea păcătoasă, nu toată omenirea şi-a relegat viaţa de Dumnezeu, ci şi-o releagă numai cei care, prin credinţă, primesc preţul răscumpărării. Omul care vrea să scape din robia păcatului, vine la Domnul Isus şi, prin credinţă şi pocăinţă, Îl primeşte ca Mântuitor personal. Un astfel de om este născut din nou, prin Duhul Sfânt şi în această stare, adică prin noua fire este relegat de Dumnezeu. Cu firea veche, păcătoasă, omul nu poate să se relege de Dumnezeul cel Sfânt.

Adevăraţii oameni religioşi sunt deci, cei născuţi din nou prin credinţa în Mântuitorul Isus Cristos. Ei au primit natura (firea) lui Dumnezeu şi de aceea se pot uni cu El. Numai ceea ce este de aceeaşi natură se poate uni.

„dacă crede cineva că este religios (relegat de Dumnezeu) şi nu-şi înfrânează limba, ci-şi înşeală inima, religiunea unui astfel de om este zadarnică.”

Cel relegat de Dumnezeu, cel cu adevărat unit cu El, prin Domnul Isus Cristos prin naşterea din nou are anumite semne după care poate fi cunoscut. Unul din aceste semne ni-l arată versetul de mai sus: înfrânarea limbii. În adevăr, din prisosul inimii vorbeşte gura – spunea Domnul Isus (Matei 12:34). O inimă înnoită, în care locuieşte Domnul Isus (Efeseni 3:17) şi în care El este sfinţit ca Domn (1 Petru 3:15), nu poate rosti decât cuvinte dumnezeieşti, care luminează calea sufletelor spre Cristos şi care sfinţeşte pe cei care le ascultă. Omul care se crede religios (relegat de Dumnezeu), dar are limba slobodă să spună cuvinte uşuratice sau nepotrivite cu Dumnezeu şi adevărul Lui, omul acela îşi înşeală inima – el nu este legat (relegat) de Dumnezeu. E numai o vorbă religia (relegarea) lui.

Cel relegat (omul religios) prin vorbirea lui, prin lucrarea lui şi prin tot ce are pe lângă el, va căuta să relege şi pe alţii de Dumnezeu. Religia adevărată atrage şi pe alţii în ea. Relegarea de Dumnezeu prin Domnul Isus Cristos, este ca un foc care aprinde şi pe alţii pentru noua viaţă pentru Dumnezeu.

Fraţii mei, în lumina celor spuse mai sus, cercetaţi-vă serios! Sunteţi voi cu adevărat relegaţi de Dumnezeu prin Domnul Isus, prin naşterea din nou? Se văd semnele relegării în viaţa voastră? Cum staţi cu înfrânarea limbii? Dar cu răbdarea? Dar cu lepădarea de sine?

Relegarea de Dumnezeu înseamnă lumină şi dragoste, înseamnă adevăr şi sfinţenie, înseamnă viaţă nouă, dumnezeiască în orice timp şi orice loc. Aceasta este adevărata religie creştină.