Posts Tagged ‘isus cristos’

Iacov 2:20

Ianuarie 17, 2013

„Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică?”

Mare valoare este în viaţa omului dorinţa sau voinţa de a ajunge sau a fi ceva! Mai întâi voinţa fierbinte şi apoi urmează celelalte. Domnul Isus spunea: „Dacă vrea cineva să facă voia lui Dumnezeu, va ajunge să cunoască…” (Ioan 7:17)

Dacă voieşte cineva să vină la Mine…” (Luca 9:23)

Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7:37).

Vrei să te faci sănătos?” (Ioan 5:6)

Nici Dumnezeu nu trece peste dorinţa sau voinţa omului. El îi arată binele şi răul, îi pune înainte calea vieţii şi calea morţii (Deuteronom 30:19), îi dă lumină şi îndemn ca să poată deosebi o parte de cealaltă , dar nu forţează pe nimeni. El respectă libertatea omului chiar şi atunci când i-ar aduce un rău. Cu forţa poţi să-i iei omului orice, dar ca să-i dai ceva cu forţa nu se poate.

Dacă vrei…” aşa ne întreabă Dumnezeu.

Vrei să înţelegi…?” spune versetul de mai sus.

Dacă, nu vrea omul să înţeleagă, poţi să-i spui orice şi el se gândeşte în altă parte. Numai cine vrea poate să ajungă la adevăr şi la mntuire, la credinţa cea adevărat şi la dragostea cea din Dumnezeu. Un cuvânt adevărat a spus Iorga: „Nu e greu să găseşti adevărul, ci e greu să ai voinţa (dorinţa) de a-l găsi.”

„Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică?”

Ajungi să cunoşti adevărul, când vrei cu tot dinadinsul lucrul acesta, când te hotărăşti cu tot sufletul pentru el. Numai cei care nu vor cu adevărat, care sunt hotărâţi în sufletul lor, numai ei nu ajung la ţintă, numai pentru ei sunt lucruri încurcate şi zadarnice. Fiind vorba despre credinţă în acest verset, spune cu apăsare: oricărui om îi este cu putinţă să ajungă la credinţa cea vie, care mântuieşte şi dă fericire, dacă vrea cu tot dinadinsul lucrul acesta. Credinţa cea vie şi adevărată este însoţită de fapte. Cea dintâi faptă a credinţei, aşa cum s-a mai spus, este predarea vieţii sută la sută în mâna Domnului şi ascultarea în totul de Cuvântul Lui. Apoi urmează toate celelalte fapte bune. Căci dacă credinţa nu-i urmată de fapte, ori credinţa nu-i adevărată, ori nu crezi tu în ea. Credinţa trebuie să ne ducă la realităţi dumnezeieşti. Altfel este falsă.

Zice un om al lui Dumnezeu (T. Popescu): „Credinţa cere nu-ţi dă iertare şi nu te desparte de păcat, aceea nu este credinţă, ci închipuire. Credinţa care n-are ca urmare sfinţirea, nu este credinţă.” Fără o credinţă vie şi fierbinte nu-i cu putinţă slujba pentru Dumnezeu pe pământ. Numai credinţa din care izvorăsc faptele dumnezeieşti face bine sufletelor şi aduce laudă lui Dumnezeu.

Sf. Isidor Pelusiotul zice: „Orice cuvânt care nu este izvorât din credinţă şi nu se sprijină pe fapte, nu trece dincolo de urechi; dar când se sprijină pe acestea,d ă viaţă şi păstrunde până în inimă.”

„…Credinţa fără fapte este zadarnică?”

Să nu păstărm lucruri zadarnice în viaţa noastră. Aceasta este voia lui Dumnezeu cu privire la noi, credincioşii Săi.

Anunțuri

Iacov 2:19

Ianuarie 16, 2013

Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară.

Credinţa în Dumnezeu te duce până la uşa mântuirii, iar încrederea în Dumnezeu deschide uşa şi te împinge înăuntru în Casa mântuirii. Credinţa în Dumnezeu este lumina care îţi arată calea vieţii, iar încrederea în Dumenezu te pune pe calea vieţii. Credinţa în Dumnezeu te apropie de Dumnezeu, iar încrederea în Dumnezeu te ascunde în Dumnezeu şi-ţi dă chipul Lui, natura Lui.

Nu este de ajuns numai credinţa care recunoaşte existenţa lui Dumnezeu, pentru că ea nu-ţi schimbă starea: dacă eşti drac, drac rămâi: dacă eşti copil al diavolului (1 Ioan 3:10), copil al diavolului rămâi, ci încrederea în Dumnezeu, ascultarea de Cuvântul Lui, te schimbă din copil al diavolului în copil al lui Dumnezeu; din drac în înger; din vrăjmaş al lui Dumnezeu în prieten al lui Dumnezeu; din mort în păcat în viu pentru Dumnezeu şi pentru sfinţenia Lui.

Credinţa în Dumnezeu fără încrederea în Dumnezeu este o credinţă moartă, care nu dă naştere la viaţă din Dumnezeu; este credinţa dracilor.

Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară.

De multe ori suntem inferiori dracilor, căci ei cred şi se înfioară, dar noi zicem că credem, însă nici măcar nu ne înfiorăm, ci rămâne nepăsători şi reci. Nu-i destul să crezi că sunt adevărate cele spuse de Domnul Isus, ci să crezi că ai primit har pentru mântuire şi să te încrezi deplin în Cuvântul pe care ţi-l spune Mântuitorul. Da, credinţa care ne trebuie este încrederea sigură în Dumnezeu, este ascultarea şi supunerea faţă de Cuvântul Lui. Altfel este o credinţă moartă, o credinţă drăcească, egală cu necredinţa. Credinţa adevărată umple sufletul de teamă sfântă şi-l îndeamnă la o ascultare şi predare totală faţă de Dumnezeu.

Noe avea o credinţă plină de o teamă sfântă. (vezi Evrei 11:7). Mare lucru este să ai o credinţă plină de teamă sfântă! Asta-i tot ce doreşte Dumnezeu de la noi. Câţi nu au o credinţă seacă, goală! Ce folosesc nucile seci? Dar ce folos aduce credinţa seacă? Să ne cercetăm adânc: ce fel de credinţă avem?

Sunt trei feluri de credinţă:

  1. Credinţa moartă, aşa cum arată versetul de mai sus. Dracii au o credinţă moartă. Ei sunt plini de groază, însă nu de teamă sfântă. Teama de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, este puterea care te aruncă în braţele lui Dumnezeu, care te face un copil al Său preaiubit. Credinţa moştenită de la părinţi, fără o întoarcere la Dumnezeu, fără naşterea din nou, nu est eo credinţă vie, plină de o teamă sfântă. Ea nu lucrează chipul lui Dumnezeu în om. Un credincios a fost întrebat odată „Ce fel de credinţă şi ce fel de lege (religie) ai avut înainte de pocăinţă?”. „Nici o lege. Tata însă bătea pe mama cu scaunul.” Nu ce spui este lege ci ceea ce faci. Numai cine face răul se înfioară. Credinţa care se înfioară numai şi nu duce la pocăinţă este credinţă drăcească. Cine are credinţă plină de o teamă sfântă, nu se înfioară. Sfântul ap. Pavel spunea despre moarte că este un câştig (Fil. 1:21). Nu tot aşa poate spune cel cu credinţă drăcească. El se înfioară de moarte.
  2. „Nu orişicine-mi zice Doamne, Doamne! Va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău! Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” ” (Matei 7:12-23). Cei despre care vorbeşte Domnul Isus aici, aveau o credinţă fără teamă sfântă. Cine are o teamă sfântă este deplin interesat în slujba Domnului, ca să nu se abată din porunca dată, să nu calce cuvântul sfânt. Ce fel de teamă avea Noe? – Să nu strice, să nu facă ceva greşit faţă de cele spuse de Dumnezeu. Alt credincios al Domnului, plin de teamă sfântă, Moise, zicea: „… Nu lucrez din capul meu”. (vezi Numeri 16:28). Nu lucrez după inima proprie sau după voinţa proprie. Domnul Isus spune despre Sine: „Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai.” (Ioan 5:19). „Blestemat este cel care face cu nebăgare de seamă lucrarea Domnului” (Ieremia 48:10). Cine nu umblă smerit, n-are o credinţă plină de teamă sfântă. Cine nu poate ierta pe fratele său, nu are o credinţă plină de teamă sfântă. O credinţă plină de mânie, plină de mândrie, plină de ură şi plină de tulburare nu este o credinţă plină de teamă sfântă.
  3. Credinţa plină de teamă sfântă, ţese haină de mireasă din cele mai fine fire, cum zice Apocalipsa în 19:7 „Şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat. (inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor)”. Fiecare credincios ţese. Ce fel de fire ţesem noi? Să nu ţesem amestecătură: adevăr şi minciună; Cuvântul lui Dumnezeu şi învăţături omeneşti; dragoste dumnezeiască şi dragoste firească, părtinitoare etc.

Ca să fie pânză albă de in trebuie pusă în faţa Soarelui neprihănirii, Domnul Isus. Cei care nu-şi albesc necurmat hainele (Apoc. 2:5), nu au credinţa cea vie, ci au o credinţă moartă, drăcească, închipuită. În faţa adevărului lui Dumnezeu, fraţii mei, să ne plecăm şi să ne cercetăm adânc: cum este credinţa noastră! De răspunsul nostru sincer atârnă mântuirea noastră.

Iacov 2:17

Ianuarie 10, 2013

„Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.”

Cea dintâi faptă a credinţei celei vii şi adevărate este ascultarea de Dumnezeu, de Cuvântul Lui şi predarea totală în mâna Lui. De aici urmează apoi toate celelalte fapte bune. Cine a ascultat glasul Domnului Isus şi L-a primit ca Mântuitor personal, a fost născut din nou de Dumnezeu şi în urma acestei naşteri a primit firea (natura) lui Dumnezeu, care poate face (poate rodi) fapte bune spre slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea şi fericirea aproapelui. Credinţa vie rodeşte necurmat faptele vieţii şi ale dragostei. Adevărat zice Luther: „Este imposibil a despărţi faptele de credinţă, cum e imposibil de a despărţi în foc lumina de căldură.” Cum s-a zis: Cea dintâi faptă a credinţei celei vii este ascultarea de Dumnezeu. Oricât de mari ar fi faptele şi jertfele cuiva, dacă nu sunt izvorâte din ascultarea de Dumnezeu, de Cuvântul Lui scris, nu au valoare, nu sunt socotite de Dumnezeu ca fapte bune şi deci, nu sunt primite de El.

Credinţa neascultătoare de Dumnezeu este moartă şi Dumnezeu nu are nici o legătură cu morţii sau cu lucrurile moarte. Credinţa neascultătoare este egală cu necredinţa, iar necredinţa are la bază trei lucruri:

  1. Neştiinţa,
  2. Uitarea,
  3. Lipsa de gândire.

Fraţii mei, ne aflăm în faţa unei probleme atât de mari şi serioase ca însăşi viaţa şi mântuirea. Cum este credinţa noastră?

„Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.”

Credinţa vie este ascultătoare de Cuvântul lui Dumnezeu şi caută să-l împlinească întocmai în fiecare zi, căutând mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu. (Matei 6:33). Primii creştini, ca unii care aveau credinţa vie şi ascultătoare, împlineau cu cea mai mare exactitate îndemnurile lui Dumnezeu date prin Duhul Sfânt, prin gura apostolilor. Iată câteva îndemnuri, arătate în F. Ap. 2:42, pe care le împlineau în fiecare zi:

–          Stăruinţa în învăţătura apostolilor (cercetarea Scripturilor),

–          Stăruinţa în legătura frăţească (dragostea),

–          Stăruinţa în frângerea pâinii (amintirea morţii Domnului Isus),

–          Stăruinţa în rugăciune (păstrarea legăturii duhovniceşti cu Dumnezeu),

–          Stăruinţa în vestirea Evangheliei în orice timp, în orice loc şi faţă de orice om (F. Ap. 5:42).

Dacă aceste lucruri erau necesare creştinilor dintâi, pentru trăirea unei vieţi normale cu Dumnezeu, oare pentru creştinii din urmă este o altă cale şi alte mijloace prin care s-ar putea trăi adevărata viaţă cu Dumnezeu? O, nu! Să nu ne înşelăm.

Cum stăm noi faţă de calea primilor creştini?

Adevărata credinţă vie, care face fapte vii şi plăcute lui Dumnezeu, este credinţa ascultătoare de Dumnezeu, care merge pe calea Lui cea neschimbată.

Iacov 2:15

Decembrie 12, 2012

„Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de harna de toate zilele”

 

În biserica Domnului Isus nu trebuie să fie nici săraci, nici bogaţi, ci trebuie să fie o nivelare dumnezeiască, pentru ca nimeni să nu ducă lipsă. Atât bunurile duhovniceşti cât şi bunurile pământeşti trebuie să circule la toate mădularele Trupului lui Cristos, aşa cum într-un trup omenesc harna şi îmbrăcămintea au în vedere toate mădularele. Acest lucru este cu putinţă numai când este deplină sănătate duhovnicească , când se trăieşte o viaţă normală creştină, când este o adevărată călăuzire a Duhului Sfânt. În ziua judecăţii vom fi întrebaţi şi vom da socoteală de faptul cum am ştiut să împărţim bunurile la fraţii Domnului Isus, care se aflau în lipsă. (vezi Matei 25:40).

„Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de harna de toate zilele”

Mila Mântuitorului faţă de cei săraci a fost cunoscută de toţi. Pe drumurile străbătute de Domnul Isus, săracii au fost hrăniţi şi Evanghelia le-a fost vestită. De altfel, acesta este semnul deosebitor al creştinismului. Totţi urmaşii Domnului Isus trebuie să repete prin viaţa lor, mai mult decât prin cuvintele lor, adevărul că au milă de săraci, pentru că Domnul Isus Cristos a avut mai întâi milă de ei. Este drept că unele suflete au un dar deosebit de a arăta mila, dar ea nu trebuie să lipsească din nici o inimă răscumpărată. Mila faţă de cei săraci trebuie să mişte necurmat sufletul nostru, ca să semănăm cu Domnul Isus. Un cuvânt bun face mult, o faptă bună face mai mult. Adevăratul creştinism nu este teorie, ci practică (viaţă) dumnezeiască pe pământ.

Felul cum trebuie arătată mila şi cum trebuie făcută dărnicia, se învaţă în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi din legătura strânsă cu Domnul Isus, potrivit cu împrejurările. Totul e să dai cu bucurie şi mai ales să te dăruieşti pe tine însuţi celor lipsiţi. La ce foloseşte să câştigi, să ai, dacă nu ca să guşti din ce în ce mai mult bucuria de a da?

Dragul meu frate, mădular al Trupului lui Cristos, cum stai tu faţă de cele arătate mai sus? Ce jertfeşti tu pentru săracii din Biserica Domnului? Suferi tu împreună cu ei din pricina lipsurilor lor? Simţi tu că şi ei fac parte din tine, întrucât şi tu faci parte din Trupul lui Cristos?

O, de am avea conştiinţa Bisericii, altfel ne-ar fi viaţa!

Iacov 2:13

Decembrie 4, 2012

„Căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar mila biruieşte judecata”

 

Dacă Dumnezeu ne-a lăsat nouă, credincioşilor Săi, deplina libertate să alegem felul cum trebuie să fim judecaţi în ziua judecăţii, oare n-ar trebui să ne gândim mai serios la lucrul acesta? N-ar trebui să ne pregătim în fiecare zi cu toată puterea şi cu toată fiinţa noastră, pentru această măreaţă şi unică împrejurare? Dacă suntem sănătoşi duhovniceşte şi dacă avem mintea trează, aşa facem. Ar trebui să ne cercetăm adânc în privinţa aceasta, ca să nu fim înşelaţi. Va fi o judecată viitoare, o zi a socotelilor, când orice om va trebui să răspundă în faţa scaunului dreptăţii dumnezeieşti de tot traiul pe care l-a dus pe pământ, cum zice sf. ap. Pavel: „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” (2 Corinteni 5:10).

Ce să facem ca să trecem cu bine acest examen mare şi necruţător? Un singur lucru: să primim prin credinţă, pe Domnul Isus ca Mântuitor, Domn şi mire al vieţii noastre şi să ne judecăm pe noi înşine, fără cruţare, în fiecare zi, căci cine se judecă acum, scapă de judecata viitoare. (vezi 1 Cor. 11:31; 1 Ioan 1:9; Ioan 3:18). Dacă ne judecăm tot timpul pe noi, nu mai avem timp să judecăm pe alţii, iar cine judecă pe alţii, devine tot mai aspru şi fără milă şi nu mai are timp să se judece pe sine.

„Căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar mila biruieşte judecata”

Să ne încărcăm zi de zi cu dragoste şi milă de la Izvorul dragostei şi milei: Domnul Isus, ca să putem primi pe orice om aşa cum îl primeşte Dumnezeu, şi să fim mereu în lucrarea cea sfântă a Evangheliei mântuirii. Acesta-i felul cel mai bun de pregătire pentru judecata de apoi.

Zice Fer. Ieronim: „Fă totdeauna bine, pentru ca ispititorul să te găsească ocupat.”

Şi Origen scrie frumos despre milă: „Fericit este acela care posteşte, pentru ca să poată ajuta şi hrăni pe cei săraci.”

Mila biruieşte judecata.

Pentru cel neprihănit, ziua judecăţii este timpul răsplătirii, timpul încununării cu slavă şi cinste, timpul când Domnul Isus, Judecătorul Cel Drept, va spune: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” (Matei 25:23)

Iacov 2:11

Decembrie 3, 2012

„Căci, Cel ce a zis: „Să nu preacurveşti”, a zis şi: „Să nu ucizi”. Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii.”

 

În orice colţ al casei ai pune focul, toată casa se aprinde şi este nimicită. Pe oricare dintre mădularele trupului l-ai tăia, sângele întreguui trup s-ar scurge pe acolo, iar trupul ar muri. În orice parte ai găuri corabia, apa ar intra înăuntru şi ar scufunda-o în mare. Aşa este cu păcatul, aşa este cu călcarea legii sfinţeniei lui Dumnezeu. Orice păcat, fie mare, fie mic, este purtător de moarte, în orice parte a vieţii noastre s-ar ivi. Orice latură a legii sfinţeniei lui Dumnezeu ar fi călcată, ea atrage cu sine aceeaşi pedeapsă ca şi cum ar fi călcată toată legea. Frigul intră în casă şi pe fereastră şi pe uşă, dacă sunt lăsate deschise. Scopul întregii Legi este supunerea faţă de Dumnezeu, iar supunerea faţă de Dumnezeu înseamnă fericirea făpturilor Sale. Nu Dumnezeu câştigă sau pierde, dacă făpturile Sale calcă sau nu Legea, ci ele. Legea sfinţeniei stă la temelia Împărăţiei lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate renunţa la această Lege, cum nu poate renunţa la propria Sa existenţă.

Toţi oamenii trebuie să se supună Legii lui Dumnezeu, dacă vor să trăiască şi să fie fericiţi. Însă păcatul şi starea de păcat în care nei se nasc, i-a făcut neputincioşi faţă de împlinirea Legii lui Dumnezeu. În ei înşişi n-au puterea, plăcerea şi voinţa să păzească Legea şi atunci ea vine cu pedeapsa. Ce este de făcut? Dumnezeu, în dragostea Lui, a găsit o cale desăvârşită, prin care omul, poate fi izbăvit de robia păcatului şi de pedeapsa Legii. Această Cale este Fiul Său, Isus Cristos. El, prin întrupare, a luat asupra Sa tot păcatul omenirii, a mers cu el la cruce şi a primit pedeapsa, care se cuvenea păcătosului, pentru călcarea Legii sfinţeniei, adică moartea. Astfel omul este izbăvit. Cristos a plătit în locul său, ceea ce se cuvenea Legii dreptăţii dumnezeieşti.

„Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi…” (Galateni 3:13).

„Cristos este sfârşitul legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea.” („… să fie îndreptăţit” – traducerea Niţulescu. „Ca dreptate pentru orice credincios” – traducerea Cornilescu, 1931, vezi Romani 10:4).

Oricine crede în Domnul Isus Cristos şi-L primeşte ca Mântuitor personal, este izbăvit şi de păcat şi de blestemul Legii şi, ceea ce este foarte important, primeşte o nouă fire (natură) din Dumnezeu, prin naşterea din nou, fire care poate împlini Legea sfinţeniei lui Dumnezeu. El (credinciosul născut din nou) nu se mai sileşte să împlinească Legea, ci aceasta este plăcerea lui – îi place s-o împlinească, pentru că ea este viaţa lui, fără de care nu poate să trăiască. (Romani 8:2).

Legea veche, dată vechiului Israel, era o povară pentru om, de această povară ne-a izbăvit Cristos. Legea nouă, dată noului Israel (Biserica lui Cristos), este aripa cu care zboară spre cele veşnice, este viaţa însăşi, pentru care nu trebuie nici o sforţare ca să fie împlinită. Firea cea nouă din Dumnezeu rodeşte natural faptele Legii sfinţeniei. Cine are urechi duhovniceşti, să audă; cine are inimă duhovnicească, să înţeleagă.

Iacov 2:10

Noiembrie 29, 2012

„căci, cine păzeşte toată legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate.”

Pascal, (un înţelept francez şi credincios în acelaşi timp) spunea: „Părţile lumii au o aşa legătură şi înlănţuire una cu alta, încât este cu neputinţă să cunoşti pe una fără ceallată şi fără totalitatea ei.” Acest lucru se poate spune şi despre persoane, când este vorba de vreo atitudine sau vreo lucrare. „Interdependenţa fenomenelor” – zice ştiinţa, adică toate alcătuirea omului, a lumii şi a universului întreg nu este la întâmplare, ci o lucrare este legată de altă lucrare. Versetul de mai sus vorbeşte despre Legea lui Dumnezeu, dată prin Moise, ca despre un tot, care nu se poate despărţi. Legea a fost dată ca să fie păzită în întregime. Că omul nu a putut-o ţine, asta este altă treabă. Starea de păcat în care se naşte şi trăieşte omul, nu îi îngăduie să împlinească legea sfinţeniei lui Dumnezeu. De aceea a trebuit să vină Domnul Isus, ca să izbăvească pe om din robia păcatului, să-i dea o altă stare, o altă fire – fire (natură) dumnezeiască, prin naşterea din nou, cu care să poată împlini legea dumnezeiască.

Numai cu ceea ce vine de la Dumnezeu, se poate împlini legea şi voia lui Dumnezeu. Aici este măreţia şi frumuseţea harului lui Dumnezeu, căci pe când eram noi în robia slăbiciunii păcatului, a venit Domnul Isus, care, în locul nostru, a plătit toată datoria noastră faţă de dreptatea dumnezeiască, şi astfel am fost răscumpăraţi. Prin Domnul Isus, care este Tăria noastră, noi putem împlini legea lui Dumnezeu, dar nu ca o condiţie a primirii mântuirii, ci ca un rod al mântuirii primite.

Iacov, scriitorul acestei epistole, este sigur că o credinţă, care nu e în stare să aducă roade bune, nu este credinţa cea adevărată, care duce pe om la naşterea din nou şi la o viaţă nouă. De aceea stăruieşte el atât de mult asupra faptelor, care izvorăsc din credinţă. Credinţa adevărată aduce altoirea în Dumnezeu a pomului vieţii noastre şi în urma acestei altoiri putem rodi roade bune, căci din fire suntem sălbatici.

„Credinţa care nu te smulge din păcat, dându-ţi o viaţă nouă, este credinţa dracilor” – spune cu îndrăzneală Spurgeon. De altfel şi sf. ap. Pavel, care a lămurit aşa de bine harul lui Dumnezeu, stăruieşte tot atât de mult, ca şi Iacov, asupra ascultării zilnice de voia şi Cuvântul lui Dumnezeu. El vorbeşte tesalonicenilordespre lucrarea credinţei. Dacă suntem credincioşi Domnului Cristos, arătăm noi oare puterea acestei credinţe în purtarea, recunoştinţa, bucuria şi sfinţenia noastră? Noi credem că în răscumpărarea Domnului există loc pentru toţi. Dar suntem noi plini de râvnă ca să aducem şi pe alţii la Domnul? Credem că Dumnezeu este Tatăl tuturor. Dar ne purtăm noi cu semenii noştri potrivit cu această încredinţare? Credem că vine ziua judecăţii. Dar ne opreşte pe noi încredinţarea aceasta de la păcat şi ne îndeamnă ea să ne facem slujba de fiecae clipă cu gândul că vom da socoteală de tot? Cu adevărat însemnat cuvinte sunt acestea: „Credinţa fără fapte este moartă.”

Iacov 2:9

Noiembrie 23, 2012

„dar dacă aveţi în vedere faţa omului, faceţi un păcat şi sunteţi osândiţi de lege ca nişte călcători de lege”

Neprihănirea este unul din semnele dragostei dumnezeieşti. Orice credincios adevărat, care a primit dragostea lui Dumnezeu în inima lui (Rom. 5:5), este nepărtinitor. Dumnezeu este nepărtinitor: El a plătit acelaşi preţ de răscumpărare – jertfa Fiului Său – pentru toţi păcătoşii şi dragostea Lui cheamă la mântuire pe toţi, fără deosebire. Cel născut din nou, din Dumnezeu, adică orice creştin adevărat, trebuie să fie ca Dumnezeu, să semene cu El în toate privinţele: în simţire, în gândire, în vorbire şi în lucrare. La aceasta suntem chemaţi toţi cei care ne numim creştini. Cine nu are felul lui Dumnezeu de a fi, în toate privinţele, nu este născut din nou, nu are firea lui Dumnezeu, deci nu-i creştin sau este un creştin de formă. La Dumnezeu nu se umblă cu jumătăţi de măsură: eşti ori nu eşti.

„dacă aveţi în vedere faţa omului, faceţi un păcat”…

Poate veni ispita aceasta, a părtinirii, şi peste un copil al lui Dumnezeu, dar dacă-i treaz, se va împotrivi ei şi o va birui. Dacă nu se va împotrivi, va săvârşi păcatul. Părtinirea este un păcat. Să fim nepărtinitori când este vorba de oamenii din lume, vestindu-le hotărât Evangheliei mântuirii Domnului Isus Cristos. Să fim nepărtinitori, când este vorba de credincioşi, de copiii lui Dumnezeu, ca să le dăm dragostea cu părtăşie, în orice timp şi în orice loc. Să fim nepărtinitori, când este vorba de adevărul lui Dumnezeu, primindu-l de la oricine, fără reţinere chiar dacă cel care ni-l spune nu face parte din gruparea noastră.

Dumnezeu ne întrebuinţează cu plăcere în lucrarea Sa pe pământ, numai atunci când suntem nepărtinitori, când suntem smeriţi şi când ascultăm în totul de voia Lui descoperită în Cuvântul Său. Suntem nepărtinitori şi pregătiţi pentru lucrarea lui Dumnezeu, numai când rămânem în Domnul Isus cu toată fiinţa noastră. Când trăim din El şi prin El, atunci toate mişcările noastre sunt pentru El. Slăvit să fie Domnul!

Iacov 2:8

Noiembrie 22, 2012

„Dacă împliniţi legea împărătească, potrivit Scripturii <Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi>, bine faceţi.”

Dragostea este Legea fundamentală, este Constituţia Împărăţiei lui Dumnezeu. Din ea izvorăsc, apoi, toate celelalte legi şi rânduieli, pe care trebuie să le împlinească făpturile lui Dumnezeu. Versetul de mai sus o numeşte „Legea împărătească”.

În adevăr, când te stăpâneşte dragostea, nu mai poţi face altceva decât ceea ce este natura ei, felul ei de a fi. (Împărat înseamnă stăpân sau cel care stăpâneşte cu putere. Este un cuvânt de origine latină – imperator). Dragostea, ca lege împărătească stăpâneşte cu putere pe toţi supuşii ei. Şi ce fericită este stăpânirea dragoste! Ea este viaţă şi lumină, mângâiere şi luceaţă pentru toate fiinţele, căci nicăieri nu este siguranţă şi odihnă ca sub aripile ei. De la cele mai d ejos fiinţe până la cele mai de sus, adică de la animale până la îngeri şi până la Dumnezeu, toată scara vieţii deci, dragostea este dulce şi mângâietoare şi dorită totdeauna.

Un miner dintr-un orăşel din Anglia a povestit un caz ieşit cu totul din comun. Spunea că înapoindu-se acasă, de la lucru, pe marginea şoselei, a văzut doi şobolani, care se plimbau liniştiţi unul lângă altul, ţinând amândoi un pai între dinţii lor. Minerul a lovit cu bastonul în şobolani şi a omorât pe unul din ei. Dar, spre marea sa uimire, observă că al doilea şobolan nu lăsase paiul idn gură şi că rămăsese pe loc întorcând capul speriat. Nici un zgomot nu a urnit pe şobolan din loc. Atunci de curiozitate, minerul a prins rozătorul, la- luat în mâinile sale şi examinându-l mai de aproape a băgat de seamă că era orb, deci fără putinţă de a-şi continua drumul. Minerului i-a părut rău de fapta sa, căci abia acum şi-a dat seama de crima pe care a săvârşit-o, nimicind această prietenie gingaşă, întemeiată pe iubire şi lepădare de sine. Unul din şobolani fiind orb, celălalt a apucat un pai pe care l-a pus în gura aproapelui său neputincios, ca să-i fie călăuză pe cărare. Minerul a dus acasă şobolanul orb şi în ziua următoare l-a predat Direcţiunii Societăţii Zoologice din Londra.

Dacă şi animalele necuvântătoare înţeleg şi practică dragostea de aproapele, cu cât mai mult noi oamenii, cu cât mai mult noi urmaşii Domnului Cristos, fii ai dragostei, trebuie să trăim dragostea!

„Dacă împliniţi legea împărătească, potrivit Scripturii <Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi>, bine faceţi.”

De fapt numai aşa facem bine.

Numai în dragoste se poate făptui cu adevărat binele, numai în dragoste se pot alina cu adevărat suferinţele semenilor noştri, numai îndragoste se dovedeşte cu adevărat credinţa cea din Dumnezeu. Dragsoeta este temelia fericirii, este viaţa dumnezeiască din om.

Iacov 2:7

Noiembrie 21, 2012

„Nu batjocoresc ei frumosul nume pe care îl purtaţi?”

Bogaţii în cele religioase (în duhul de partidă) batjocoresc pe cei ce ţin credinţa lui Isus, spunându-le „eretici”, „încăpăţânaţi”, „nesupuşi”, „stăpâniţi de draci”. Talmudul zice că sunt trei cununi: cununa legii, cununa preoţiei şi cununa împărătească. Dar cununa numelui bun este superioară tuturor acestora. (vezi Prov. 22:1; Ecl. 7:1).

Care este frumosul nume pe care-l poartă cei credincioşi? Unul singur: Dumnezeu, Cristos (Isaia 43:7; Ieremia 13:11). Cuvântul creştin înseamnă al lui Cristos, iar  copil al lui Dumnezeu este mărturisirea naşterii din nou din Dumnezeu, a celui mântuit prin credinţa în Domnul Isus Cristos. Dumnezeu ne-a dat Numele Său, ca să fie al nostru şi să-L purtăm înălţat în lumină pretutindeni şi în orice timp. Odată cu naşterea noastră din Dumnezeu, Dumnezeu a scris pe frunţile noastre (fiinţa noastră) Numele Său (Apoc. 22:4). Şi poate fi oare în tot universul un nume mai frumos ca Numele Său? Numele lui Dumnezeu nu este un cuvânt gol, ci este o realitate puternică, este ceea ce este El, arătarea Fiinţei Lui, a însuşirilor şi naturii Lui. Dumnezeu este Dragoste, este Lumină, este Adevăr, este Sfinţenie, etc. Acestea sunt câteva din Numele Lui. Dar El este mai mult decât Îl putem noi numi. Numele Lui, în întregime, nu-L poate cuprinde vreun cuvânt rostit de limbă omenească sau îngerească. El este ceea ce este. (Exod 3:14). Numele lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Cristos, Fiul Său, este o mireasmă vărsată (Cânt. Cânt. 1:3), care umple întregul univers şi întreaga veşnicie. Cine are simţul mirosului duhovnicesc sănătos, Îl simte pretutindeni şi se desfătează în El. Numele lui Dumnezeu şi al Domnului Isus, Fiul Său, este un turn tare (Prov. 18:10) şi oricine se adăposteşte în El este în siguranţă.

Aşa este (trebuie să fie) numele nostru, fraţii mei, dacă suntem născuţi din Dumnezeu, dacă l-am primit cu adevărat pe Domnul Isus Cristos ca Mântuittor al nostru personal şi ca Domn şi Mire al vieţii noastre.  (Efeseni 3:17; 1 Petru 3:15). Cum este El trebuie să fim şi noi (1 Ioan 2:6), pentru că avem firea (natura) Lui. Din această nouă fire izvorăşte şi numele nostru. Pe oriunde mergem, ducem Numele Lui, vestim Numele Lui, înălţăm Numele Lui.

Numele lui Dumnezeu este steagul Lui înălţat pe clădirea vieţii noastre. El trebuie să fie văzut de oricine în orice timp. O singură chemare avem, o singură slujbă avem de făcut pe pământ: să vestim, să înălţăm şi să lăudăm Numele Lui (Deut. 32:3; Psalm 22:22; F. Ap. 19:17, Romani 9:17; Psalm 111:1 etc.). Dacă trăirea noastră nu este la înălţimea Numelui pe care-L purtăm, atunci tăgăduim şi luăm în deşert acest frumos Nume (Apoc. 3:8; Exod 20:7) şi din pricina noastră, este hulit Numele lui Dumnezeu (Romani 2:24).

Mare atenţie, fraţii mei!

Noi înălţăm sau coborâm, cinstim sau necinstim Numele Domnului pe care-L purtăm, după cum ni-e traiul de fiecare clipă. Să nu uităm lucrul acesta, căci nu avem ceva mai însemnat de făcut în viaţa pământească – dacă suntem creştini.