Posts Tagged ‘meditaţie’

Iacov 2:19

Ianuarie 16, 2013

Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară.

Credinţa în Dumnezeu te duce până la uşa mântuirii, iar încrederea în Dumnezeu deschide uşa şi te împinge înăuntru în Casa mântuirii. Credinţa în Dumnezeu este lumina care îţi arată calea vieţii, iar încrederea în Dumenezu te pune pe calea vieţii. Credinţa în Dumnezeu te apropie de Dumnezeu, iar încrederea în Dumnezeu te ascunde în Dumnezeu şi-ţi dă chipul Lui, natura Lui.

Nu este de ajuns numai credinţa care recunoaşte existenţa lui Dumnezeu, pentru că ea nu-ţi schimbă starea: dacă eşti drac, drac rămâi: dacă eşti copil al diavolului (1 Ioan 3:10), copil al diavolului rămâi, ci încrederea în Dumnezeu, ascultarea de Cuvântul Lui, te schimbă din copil al diavolului în copil al lui Dumnezeu; din drac în înger; din vrăjmaş al lui Dumnezeu în prieten al lui Dumnezeu; din mort în păcat în viu pentru Dumnezeu şi pentru sfinţenia Lui.

Credinţa în Dumnezeu fără încrederea în Dumnezeu este o credinţă moartă, care nu dă naştere la viaţă din Dumnezeu; este credinţa dracilor.

Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară.

De multe ori suntem inferiori dracilor, căci ei cred şi se înfioară, dar noi zicem că credem, însă nici măcar nu ne înfiorăm, ci rămâne nepăsători şi reci. Nu-i destul să crezi că sunt adevărate cele spuse de Domnul Isus, ci să crezi că ai primit har pentru mântuire şi să te încrezi deplin în Cuvântul pe care ţi-l spune Mântuitorul. Da, credinţa care ne trebuie este încrederea sigură în Dumnezeu, este ascultarea şi supunerea faţă de Cuvântul Lui. Altfel este o credinţă moartă, o credinţă drăcească, egală cu necredinţa. Credinţa adevărată umple sufletul de teamă sfântă şi-l îndeamnă la o ascultare şi predare totală faţă de Dumnezeu.

Noe avea o credinţă plină de o teamă sfântă. (vezi Evrei 11:7). Mare lucru este să ai o credinţă plină de teamă sfântă! Asta-i tot ce doreşte Dumnezeu de la noi. Câţi nu au o credinţă seacă, goală! Ce folosesc nucile seci? Dar ce folos aduce credinţa seacă? Să ne cercetăm adânc: ce fel de credinţă avem?

Sunt trei feluri de credinţă:

  1. Credinţa moartă, aşa cum arată versetul de mai sus. Dracii au o credinţă moartă. Ei sunt plini de groază, însă nu de teamă sfântă. Teama de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, este puterea care te aruncă în braţele lui Dumnezeu, care te face un copil al Său preaiubit. Credinţa moştenită de la părinţi, fără o întoarcere la Dumnezeu, fără naşterea din nou, nu est eo credinţă vie, plină de o teamă sfântă. Ea nu lucrează chipul lui Dumnezeu în om. Un credincios a fost întrebat odată „Ce fel de credinţă şi ce fel de lege (religie) ai avut înainte de pocăinţă?”. „Nici o lege. Tata însă bătea pe mama cu scaunul.” Nu ce spui este lege ci ceea ce faci. Numai cine face răul se înfioară. Credinţa care se înfioară numai şi nu duce la pocăinţă este credinţă drăcească. Cine are credinţă plină de o teamă sfântă, nu se înfioară. Sfântul ap. Pavel spunea despre moarte că este un câştig (Fil. 1:21). Nu tot aşa poate spune cel cu credinţă drăcească. El se înfioară de moarte.
  2. „Nu orişicine-mi zice Doamne, Doamne! Va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău! Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” ” (Matei 7:12-23). Cei despre care vorbeşte Domnul Isus aici, aveau o credinţă fără teamă sfântă. Cine are o teamă sfântă este deplin interesat în slujba Domnului, ca să nu se abată din porunca dată, să nu calce cuvântul sfânt. Ce fel de teamă avea Noe? – Să nu strice, să nu facă ceva greşit faţă de cele spuse de Dumnezeu. Alt credincios al Domnului, plin de teamă sfântă, Moise, zicea: „… Nu lucrez din capul meu”. (vezi Numeri 16:28). Nu lucrez după inima proprie sau după voinţa proprie. Domnul Isus spune despre Sine: „Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai.” (Ioan 5:19). „Blestemat este cel care face cu nebăgare de seamă lucrarea Domnului” (Ieremia 48:10). Cine nu umblă smerit, n-are o credinţă plină de teamă sfântă. Cine nu poate ierta pe fratele său, nu are o credinţă plină de teamă sfântă. O credinţă plină de mânie, plină de mândrie, plină de ură şi plină de tulburare nu este o credinţă plină de teamă sfântă.
  3. Credinţa plină de teamă sfântă, ţese haină de mireasă din cele mai fine fire, cum zice Apocalipsa în 19:7 „Şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat. (inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor)”. Fiecare credincios ţese. Ce fel de fire ţesem noi? Să nu ţesem amestecătură: adevăr şi minciună; Cuvântul lui Dumnezeu şi învăţături omeneşti; dragoste dumnezeiască şi dragoste firească, părtinitoare etc.

Ca să fie pânză albă de in trebuie pusă în faţa Soarelui neprihănirii, Domnul Isus. Cei care nu-şi albesc necurmat hainele (Apoc. 2:5), nu au credinţa cea vie, ci au o credinţă moartă, drăcească, închipuită. În faţa adevărului lui Dumnezeu, fraţii mei, să ne plecăm şi să ne cercetăm adânc: cum este credinţa noastră! De răspunsul nostru sincer atârnă mântuirea noastră.

Anunțuri

Iacov 2:18

Ianuarie 11, 2013

„Dar va zice cineva: „Tu ai faptele şi eu am credinţa”. „Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.” ”

Credinţa trebuie arătată. Dumnezeu ne îmbogăţeşte în credinţă (versetul 5), ca s-o putem arăta prin faptele izvorâte din ea. Dumnezeu vede faptele mele din credinţa mea, iar oamenii văd credinţa mea din faptele mele. După cum Dumnezeu nu-mi socoteşte ca bună nici o faptă, care nu vine din credinţă, tot aşa oamenii nu socotesc credinţa mea ca fiind dreaptă, dacă nu este însoţită de fapte bune. Cum s-a spus în meditaţiile la versetele dinainte: prima faptă a credinţei adevărate este apropierea de Dumnezeu şi predarea vieţii sută la sută în mâna Lui. De aici izvorăsc apoi toate celelalte fapte bune.

Zice sf. Marcu Ascetul: „Precum soarele fiind desăvârşit, trimite tuturor la fel raza sa desăvârşită, simplă şi egală, dar pe urmă fiecare pe măsura ochiului curăţit, primeşte lumina, tot aşa şi Duhul Sfânt, pe cei ce cred, i-a făcut capabili de toate lucrările şi darurile Sale, dar nu tuturor le-a dat să pună la fel în lucrare darurile, ci fiecăruia după vrednicia şi pe măsura împlinirii poruncilor, adică pe cât mărturiseşte şi face, arată prin roade sfinte măsura credinţei în Cristos.”

Şi sf. Maxim Mărturisitorul subliniază adevărul acesta, când spune: „Viruttea este înainte- mergătoarea adevăratei înţelepciuni şi arătătoarea credinţei drepte.”

„Dar va zice cineva: „Tu ai faptele şi eu am credinţa”. „Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.” ”

Sunt multe persoane care, în ceea ce priveşte învăţătura , cred deplin în Biblie ; totuşi nu  s-au schimbat cu nimic. Ei se amăgesc cu o credinţă care nu este credinţă. Lor li se potriveşte vorba amintită în Vechiul Testamentdespre Ierihon: „Aşezarea cetăţii este bună, dar apele sunt rele” (2 Împăraţi 2:19).

Credinţa adevărată se arată într-o viaţă de adsascultare. Credinţa noastră trebuie să se arate în lucrările noastre. Cineva poate să fie foarte mişcat de suferinţa altuia, însă dacă nu face nimic spre a-i alina acea suferinţă, mila lui nu este adevărată. Avraam a fost un erou al credinţei. Când a început să creadă a părăsit rudele şi patria lui şi a urmat pe calea necunoscută, după porunca lui Dumnezeu. Lui i-a fost dat un fiul  al făgăduinţei. Însă, când Dumenezu i-a cerut să jertfească pe Isaac, el n-a întrebat cum s-ar mai putea împlini atunci făgăduinţa, ci a ascultat. Dacă noi credem cu adevărat în Dumnezeu, atunci trebuie să-I predăm în totul viaţa noastră. Din aceasta iese pace, putere şi o viaţă a cărei minunăţie nici n-o băuim. Din aceasta se vede valoarea credinţei noastre.

Slăvit să fie Domnul!

Iacov 2:15

Decembrie 12, 2012

„Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de harna de toate zilele”

 

În biserica Domnului Isus nu trebuie să fie nici săraci, nici bogaţi, ci trebuie să fie o nivelare dumnezeiască, pentru ca nimeni să nu ducă lipsă. Atât bunurile duhovniceşti cât şi bunurile pământeşti trebuie să circule la toate mădularele Trupului lui Cristos, aşa cum într-un trup omenesc harna şi îmbrăcămintea au în vedere toate mădularele. Acest lucru este cu putinţă numai când este deplină sănătate duhovnicească , când se trăieşte o viaţă normală creştină, când este o adevărată călăuzire a Duhului Sfânt. În ziua judecăţii vom fi întrebaţi şi vom da socoteală de faptul cum am ştiut să împărţim bunurile la fraţii Domnului Isus, care se aflau în lipsă. (vezi Matei 25:40).

„Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de harna de toate zilele”

Mila Mântuitorului faţă de cei săraci a fost cunoscută de toţi. Pe drumurile străbătute de Domnul Isus, săracii au fost hrăniţi şi Evanghelia le-a fost vestită. De altfel, acesta este semnul deosebitor al creştinismului. Totţi urmaşii Domnului Isus trebuie să repete prin viaţa lor, mai mult decât prin cuvintele lor, adevărul că au milă de săraci, pentru că Domnul Isus Cristos a avut mai întâi milă de ei. Este drept că unele suflete au un dar deosebit de a arăta mila, dar ea nu trebuie să lipsească din nici o inimă răscumpărată. Mila faţă de cei săraci trebuie să mişte necurmat sufletul nostru, ca să semănăm cu Domnul Isus. Un cuvânt bun face mult, o faptă bună face mai mult. Adevăratul creştinism nu este teorie, ci practică (viaţă) dumnezeiască pe pământ.

Felul cum trebuie arătată mila şi cum trebuie făcută dărnicia, se învaţă în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi din legătura strânsă cu Domnul Isus, potrivit cu împrejurările. Totul e să dai cu bucurie şi mai ales să te dăruieşti pe tine însuţi celor lipsiţi. La ce foloseşte să câştigi, să ai, dacă nu ca să guşti din ce în ce mai mult bucuria de a da?

Dragul meu frate, mădular al Trupului lui Cristos, cum stai tu faţă de cele arătate mai sus? Ce jertfeşti tu pentru săracii din Biserica Domnului? Suferi tu împreună cu ei din pricina lipsurilor lor? Simţi tu că şi ei fac parte din tine, întrucât şi tu faci parte din Trupul lui Cristos?

O, de am avea conştiinţa Bisericii, altfel ne-ar fi viaţa!

Iacov 2:13

Decembrie 4, 2012

„Căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar mila biruieşte judecata”

 

Dacă Dumnezeu ne-a lăsat nouă, credincioşilor Săi, deplina libertate să alegem felul cum trebuie să fim judecaţi în ziua judecăţii, oare n-ar trebui să ne gândim mai serios la lucrul acesta? N-ar trebui să ne pregătim în fiecare zi cu toată puterea şi cu toată fiinţa noastră, pentru această măreaţă şi unică împrejurare? Dacă suntem sănătoşi duhovniceşte şi dacă avem mintea trează, aşa facem. Ar trebui să ne cercetăm adânc în privinţa aceasta, ca să nu fim înşelaţi. Va fi o judecată viitoare, o zi a socotelilor, când orice om va trebui să răspundă în faţa scaunului dreptăţii dumnezeieşti de tot traiul pe care l-a dus pe pământ, cum zice sf. ap. Pavel: „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” (2 Corinteni 5:10).

Ce să facem ca să trecem cu bine acest examen mare şi necruţător? Un singur lucru: să primim prin credinţă, pe Domnul Isus ca Mântuitor, Domn şi mire al vieţii noastre şi să ne judecăm pe noi înşine, fără cruţare, în fiecare zi, căci cine se judecă acum, scapă de judecata viitoare. (vezi 1 Cor. 11:31; 1 Ioan 1:9; Ioan 3:18). Dacă ne judecăm tot timpul pe noi, nu mai avem timp să judecăm pe alţii, iar cine judecă pe alţii, devine tot mai aspru şi fără milă şi nu mai are timp să se judece pe sine.

„Căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar mila biruieşte judecata”

Să ne încărcăm zi de zi cu dragoste şi milă de la Izvorul dragostei şi milei: Domnul Isus, ca să putem primi pe orice om aşa cum îl primeşte Dumnezeu, şi să fim mereu în lucrarea cea sfântă a Evangheliei mântuirii. Acesta-i felul cel mai bun de pregătire pentru judecata de apoi.

Zice Fer. Ieronim: „Fă totdeauna bine, pentru ca ispititorul să te găsească ocupat.”

Şi Origen scrie frumos despre milă: „Fericit este acela care posteşte, pentru ca să poată ajuta şi hrăni pe cei săraci.”

Mila biruieşte judecata.

Pentru cel neprihănit, ziua judecăţii este timpul răsplătirii, timpul încununării cu slavă şi cinste, timpul când Domnul Isus, Judecătorul Cel Drept, va spune: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” (Matei 25:23)

Iacov 2:11

Decembrie 3, 2012

„Căci, Cel ce a zis: „Să nu preacurveşti”, a zis şi: „Să nu ucizi”. Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii.”

 

În orice colţ al casei ai pune focul, toată casa se aprinde şi este nimicită. Pe oricare dintre mădularele trupului l-ai tăia, sângele întreguui trup s-ar scurge pe acolo, iar trupul ar muri. În orice parte ai găuri corabia, apa ar intra înăuntru şi ar scufunda-o în mare. Aşa este cu păcatul, aşa este cu călcarea legii sfinţeniei lui Dumnezeu. Orice păcat, fie mare, fie mic, este purtător de moarte, în orice parte a vieţii noastre s-ar ivi. Orice latură a legii sfinţeniei lui Dumnezeu ar fi călcată, ea atrage cu sine aceeaşi pedeapsă ca şi cum ar fi călcată toată legea. Frigul intră în casă şi pe fereastră şi pe uşă, dacă sunt lăsate deschise. Scopul întregii Legi este supunerea faţă de Dumnezeu, iar supunerea faţă de Dumnezeu înseamnă fericirea făpturilor Sale. Nu Dumnezeu câştigă sau pierde, dacă făpturile Sale calcă sau nu Legea, ci ele. Legea sfinţeniei stă la temelia Împărăţiei lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate renunţa la această Lege, cum nu poate renunţa la propria Sa existenţă.

Toţi oamenii trebuie să se supună Legii lui Dumnezeu, dacă vor să trăiască şi să fie fericiţi. Însă păcatul şi starea de păcat în care nei se nasc, i-a făcut neputincioşi faţă de împlinirea Legii lui Dumnezeu. În ei înşişi n-au puterea, plăcerea şi voinţa să păzească Legea şi atunci ea vine cu pedeapsa. Ce este de făcut? Dumnezeu, în dragostea Lui, a găsit o cale desăvârşită, prin care omul, poate fi izbăvit de robia păcatului şi de pedeapsa Legii. Această Cale este Fiul Său, Isus Cristos. El, prin întrupare, a luat asupra Sa tot păcatul omenirii, a mers cu el la cruce şi a primit pedeapsa, care se cuvenea păcătosului, pentru călcarea Legii sfinţeniei, adică moartea. Astfel omul este izbăvit. Cristos a plătit în locul său, ceea ce se cuvenea Legii dreptăţii dumnezeieşti.

„Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi…” (Galateni 3:13).

„Cristos este sfârşitul legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea.” („… să fie îndreptăţit” – traducerea Niţulescu. „Ca dreptate pentru orice credincios” – traducerea Cornilescu, 1931, vezi Romani 10:4).

Oricine crede în Domnul Isus Cristos şi-L primeşte ca Mântuitor personal, este izbăvit şi de păcat şi de blestemul Legii şi, ceea ce este foarte important, primeşte o nouă fire (natură) din Dumnezeu, prin naşterea din nou, fire care poate împlini Legea sfinţeniei lui Dumnezeu. El (credinciosul născut din nou) nu se mai sileşte să împlinească Legea, ci aceasta este plăcerea lui – îi place s-o împlinească, pentru că ea este viaţa lui, fără de care nu poate să trăiască. (Romani 8:2).

Legea veche, dată vechiului Israel, era o povară pentru om, de această povară ne-a izbăvit Cristos. Legea nouă, dată noului Israel (Biserica lui Cristos), este aripa cu care zboară spre cele veşnice, este viaţa însăşi, pentru care nu trebuie nici o sforţare ca să fie împlinită. Firea cea nouă din Dumnezeu rodeşte natural faptele Legii sfinţeniei. Cine are urechi duhovniceşti, să audă; cine are inimă duhovnicească, să înţeleagă.

Iacov 2:8

Noiembrie 22, 2012

„Dacă împliniţi legea împărătească, potrivit Scripturii <Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi>, bine faceţi.”

Dragostea este Legea fundamentală, este Constituţia Împărăţiei lui Dumnezeu. Din ea izvorăsc, apoi, toate celelalte legi şi rânduieli, pe care trebuie să le împlinească făpturile lui Dumnezeu. Versetul de mai sus o numeşte „Legea împărătească”.

În adevăr, când te stăpâneşte dragostea, nu mai poţi face altceva decât ceea ce este natura ei, felul ei de a fi. (Împărat înseamnă stăpân sau cel care stăpâneşte cu putere. Este un cuvânt de origine latină – imperator). Dragostea, ca lege împărătească stăpâneşte cu putere pe toţi supuşii ei. Şi ce fericită este stăpânirea dragoste! Ea este viaţă şi lumină, mângâiere şi luceaţă pentru toate fiinţele, căci nicăieri nu este siguranţă şi odihnă ca sub aripile ei. De la cele mai d ejos fiinţe până la cele mai de sus, adică de la animale până la îngeri şi până la Dumnezeu, toată scara vieţii deci, dragostea este dulce şi mângâietoare şi dorită totdeauna.

Un miner dintr-un orăşel din Anglia a povestit un caz ieşit cu totul din comun. Spunea că înapoindu-se acasă, de la lucru, pe marginea şoselei, a văzut doi şobolani, care se plimbau liniştiţi unul lângă altul, ţinând amândoi un pai între dinţii lor. Minerul a lovit cu bastonul în şobolani şi a omorât pe unul din ei. Dar, spre marea sa uimire, observă că al doilea şobolan nu lăsase paiul idn gură şi că rămăsese pe loc întorcând capul speriat. Nici un zgomot nu a urnit pe şobolan din loc. Atunci de curiozitate, minerul a prins rozătorul, la- luat în mâinile sale şi examinându-l mai de aproape a băgat de seamă că era orb, deci fără putinţă de a-şi continua drumul. Minerului i-a părut rău de fapta sa, căci abia acum şi-a dat seama de crima pe care a săvârşit-o, nimicind această prietenie gingaşă, întemeiată pe iubire şi lepădare de sine. Unul din şobolani fiind orb, celălalt a apucat un pai pe care l-a pus în gura aproapelui său neputincios, ca să-i fie călăuză pe cărare. Minerul a dus acasă şobolanul orb şi în ziua următoare l-a predat Direcţiunii Societăţii Zoologice din Londra.

Dacă şi animalele necuvântătoare înţeleg şi practică dragostea de aproapele, cu cât mai mult noi oamenii, cu cât mai mult noi urmaşii Domnului Cristos, fii ai dragostei, trebuie să trăim dragostea!

„Dacă împliniţi legea împărătească, potrivit Scripturii <Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi>, bine faceţi.”

De fapt numai aşa facem bine.

Numai în dragoste se poate făptui cu adevărat binele, numai în dragoste se pot alina cu adevărat suferinţele semenilor noştri, numai îndragoste se dovedeşte cu adevărat credinţa cea din Dumnezeu. Dragsoeta este temelia fericirii, este viaţa dumnezeiască din om.

Iacov 2:7

Noiembrie 21, 2012

„Nu batjocoresc ei frumosul nume pe care îl purtaţi?”

Bogaţii în cele religioase (în duhul de partidă) batjocoresc pe cei ce ţin credinţa lui Isus, spunându-le „eretici”, „încăpăţânaţi”, „nesupuşi”, „stăpâniţi de draci”. Talmudul zice că sunt trei cununi: cununa legii, cununa preoţiei şi cununa împărătească. Dar cununa numelui bun este superioară tuturor acestora. (vezi Prov. 22:1; Ecl. 7:1).

Care este frumosul nume pe care-l poartă cei credincioşi? Unul singur: Dumnezeu, Cristos (Isaia 43:7; Ieremia 13:11). Cuvântul creştin înseamnă al lui Cristos, iar  copil al lui Dumnezeu este mărturisirea naşterii din nou din Dumnezeu, a celui mântuit prin credinţa în Domnul Isus Cristos. Dumnezeu ne-a dat Numele Său, ca să fie al nostru şi să-L purtăm înălţat în lumină pretutindeni şi în orice timp. Odată cu naşterea noastră din Dumnezeu, Dumnezeu a scris pe frunţile noastre (fiinţa noastră) Numele Său (Apoc. 22:4). Şi poate fi oare în tot universul un nume mai frumos ca Numele Său? Numele lui Dumnezeu nu este un cuvânt gol, ci este o realitate puternică, este ceea ce este El, arătarea Fiinţei Lui, a însuşirilor şi naturii Lui. Dumnezeu este Dragoste, este Lumină, este Adevăr, este Sfinţenie, etc. Acestea sunt câteva din Numele Lui. Dar El este mai mult decât Îl putem noi numi. Numele Lui, în întregime, nu-L poate cuprinde vreun cuvânt rostit de limbă omenească sau îngerească. El este ceea ce este. (Exod 3:14). Numele lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Cristos, Fiul Său, este o mireasmă vărsată (Cânt. Cânt. 1:3), care umple întregul univers şi întreaga veşnicie. Cine are simţul mirosului duhovnicesc sănătos, Îl simte pretutindeni şi se desfătează în El. Numele lui Dumnezeu şi al Domnului Isus, Fiul Său, este un turn tare (Prov. 18:10) şi oricine se adăposteşte în El este în siguranţă.

Aşa este (trebuie să fie) numele nostru, fraţii mei, dacă suntem născuţi din Dumnezeu, dacă l-am primit cu adevărat pe Domnul Isus Cristos ca Mântuittor al nostru personal şi ca Domn şi Mire al vieţii noastre.  (Efeseni 3:17; 1 Petru 3:15). Cum este El trebuie să fim şi noi (1 Ioan 2:6), pentru că avem firea (natura) Lui. Din această nouă fire izvorăşte şi numele nostru. Pe oriunde mergem, ducem Numele Lui, vestim Numele Lui, înălţăm Numele Lui.

Numele lui Dumnezeu este steagul Lui înălţat pe clădirea vieţii noastre. El trebuie să fie văzut de oricine în orice timp. O singură chemare avem, o singură slujbă avem de făcut pe pământ: să vestim, să înălţăm şi să lăudăm Numele Lui (Deut. 32:3; Psalm 22:22; F. Ap. 19:17, Romani 9:17; Psalm 111:1 etc.). Dacă trăirea noastră nu este la înălţimea Numelui pe care-L purtăm, atunci tăgăduim şi luăm în deşert acest frumos Nume (Apoc. 3:8; Exod 20:7) şi din pricina noastră, este hulit Numele lui Dumnezeu (Romani 2:24).

Mare atenţie, fraţii mei!

Noi înălţăm sau coborâm, cinstim sau necinstim Numele Domnului pe care-L purtăm, după cum ni-e traiul de fiecare clipă. Să nu uităm lucrul acesta, căci nu avem ceva mai însemnat de făcut în viaţa pământească – dacă suntem creştini.

Iacov 2:1

Noiembrie 9, 2012

„Fraţii mei, să nu ţineţi credinţa Domnului Isus Cristos, Domnul slavei, căutând la faţa omului.”

„Credinţa Domnului Isus”, nu „credinţa în Domnul Isus”.

Ce credinţă avea Domnul Isus?

Credinţa trebuie ţinută. Poţi să o laşi deoparte pentru un timp şi atunci umbli în întunericul deznădejdii, al rătăcirii şi al morţii. Credinţa Domnului Isus nu este confesionalistă, naţionalistă sau susţinătoarea unei clase sociale. Credinţa aceasta contopeşte omul cu Dumnezeu, cu felul Lui de a fi. Cine ţine credinţa, va fi ţinut şi el de credinţă. Numai o credinţă este adevărată şi aducătoare de mântuire: credinţa Domnului Isus Cristos. Nu credinţa mea, nici credinţa unui om sau a unui grup de oameni trebuie să urmez, ci crdinţa Domnului Isus Cristos. După cum nu pot să iubesc cu adevărat cu iubirea mea, ci numai cu iubirea Domnului Isus.  După cum nu pot să biruiesc ispitele cu puterea mea, ci numai cu puterea Domnului Isus.

Tot aşa, nu pot să mă mântuiesc şi să ajung la adevăr cu credinţa mea, ci  cu credinţa Domnului Isus. Cu nimic al meu n u pot să păşesc pe calea vieţii celei noi, ci numia cu ceea ce este al Domnului Cristos. Credinţa este un har, pe care Dumnezeu l-a turnat în inimile noastre (Iuda 3, Fiilpeni 1:29). Credinţa Domnului Isus Cristos vine în inima oricărui păcătos care aude Cuvântul lui Dumnezeu şi-l primeşte (Romani 10:17). Cine a primit această credinţă, să nu se teamă şi să nu se ruşineze de oameni, ci să meargă pe calea ei până la capăt şi va primi cununa vieţii veşnice.

„Fraţii mei, să nu ţineţi credinţa Domnului Isus Cristos, Domnul slavei, căutând la faţa omului.”

Zice Clement Alexandrinul, învăţător creştin din sec. 2-3: „Numai prin suflet se arată atât frumuseţea cât şi urâţenia. De aceea numai cel credincios este cu adevărat bun şi frumos.”

Trebuie să respectăm pe orice om de pe pământ. Să dăm respect bătrâneţii, slujbaşului statului, învăţatului şi credinciosului. Dar am greşi amarnic dacă am socoti că bogăţiile lumii acesteia fac din cineva om ales. Se pare însă că tocmeai aceasta este greşeala celor mai mulţi: fără să vrem, de cele mai multe ori, dăm o prea mare însemnătate bogăţiilor din afară şi vremelnice, şi trecem cu vederea pe oamenii care sunt mai săraci. Duhul Sfânt ne învaţă limpede: „… să nu ţineţi credinţa Domnului nostru Isus Cristos… căutând la faţa omului.”

Credinţa este ceva personal, este o lucrare tainică prin care omul îşi leagă viaţa de Dumnezeu şi prin care se primeşte harul Lui cel felurit. În această intimă legătură nu trebuie să se amestece nimeni din afară, şi nu trebuie ţinut seamă de oameni, de părerile lor, întrucât ştim în cine ne-am încrezut. Dacă am găsit cu adevărat moştenirea cea nestricăcioasă, pe care ne-o dă Dumnezeu în urma credinţei în El, nimic de pe pământ nu trebuie să mai aibă vreo putere asupra noastră. Noi mergem înainte fără să căutăm la faţa oamenilor. Nici laudele şi nici ocările nu se opresc drum. Domnul este Începutul şi Sfârşitul drumului. Din El venim şi spre El mergem.

Slăvit să fie Domnul!

Iacov 1:26

Noiembrie 7, 2012

„Dacă crede cineva că este religios şi nu-şi înfrânează limba ci-şi înşeală inima, religiunea unui astfel de om este zadarnică.”

Cuvântul religie este de origine latină şi înseamnă relegare, legare sau a aduna, a uni. Un om cu adevărat religios este cel care şi-a relegat (legat) viaţa de Dumnezeu, viaţă care fusese ruptă, despărţită de El, Făcătorul său, prin păcat. Relegarea nu a putut-o face singur, ci a făcut-o Domnul Isus Cristos, care a plătit pe crucea de la Golgota, preţul răscumpărării lui din robia păcatului, şi prin izbăvirea din această robie, a fost adus din nou în casa Tatălui ceresc, din nou a fost pus în legătură cu Dumnezeul său. Deşi preţul răscumpărării a fost plătit pentru toată omenirea păcătoasă, nu toată omenirea şi-a relegat viaţa de Dumnezeu, ci şi-o releagă numai cei care, prin credinţă, primesc preţul răscumpărării. Omul care vrea să scape din robia păcatului, vine la Domnul Isus şi, prin credinţă şi pocăinţă, Îl primeşte ca Mântuitor personal. Un astfel de om este născut din nou, prin Duhul Sfânt şi în această stare, adică prin noua fire este relegat de Dumnezeu. Cu firea veche, păcătoasă, omul nu poate să se relege de Dumnezeul cel Sfânt.

Adevăraţii oameni religioşi sunt deci, cei născuţi din nou prin credinţa în Mântuitorul Isus Cristos. Ei au primit natura (firea) lui Dumnezeu şi de aceea se pot uni cu El. Numai ceea ce este de aceeaşi natură se poate uni.

„dacă crede cineva că este religios (relegat de Dumnezeu) şi nu-şi înfrânează limba, ci-şi înşeală inima, religiunea unui astfel de om este zadarnică.”

Cel relegat de Dumnezeu, cel cu adevărat unit cu El, prin Domnul Isus Cristos prin naşterea din nou are anumite semne după care poate fi cunoscut. Unul din aceste semne ni-l arată versetul de mai sus: înfrânarea limbii. În adevăr, din prisosul inimii vorbeşte gura – spunea Domnul Isus (Matei 12:34). O inimă înnoită, în care locuieşte Domnul Isus (Efeseni 3:17) şi în care El este sfinţit ca Domn (1 Petru 3:15), nu poate rosti decât cuvinte dumnezeieşti, care luminează calea sufletelor spre Cristos şi care sfinţeşte pe cei care le ascultă. Omul care se crede religios (relegat de Dumnezeu), dar are limba slobodă să spună cuvinte uşuratice sau nepotrivite cu Dumnezeu şi adevărul Lui, omul acela îşi înşeală inima – el nu este legat (relegat) de Dumnezeu. E numai o vorbă religia (relegarea) lui.

Cel relegat (omul religios) prin vorbirea lui, prin lucrarea lui şi prin tot ce are pe lângă el, va căuta să relege şi pe alţii de Dumnezeu. Religia adevărată atrage şi pe alţii în ea. Relegarea de Dumnezeu prin Domnul Isus Cristos, este ca un foc care aprinde şi pe alţii pentru noua viaţă pentru Dumnezeu.

Fraţii mei, în lumina celor spuse mai sus, cercetaţi-vă serios! Sunteţi voi cu adevărat relegaţi de Dumnezeu prin Domnul Isus, prin naşterea din nou? Se văd semnele relegării în viaţa voastră? Cum staţi cu înfrânarea limbii? Dar cu răbdarea? Dar cu lepădarea de sine?

Relegarea de Dumnezeu înseamnă lumină şi dragoste, înseamnă adevăr şi sfinţenie, înseamnă viaţă nouă, dumnezeiască în orice timp şi orice loc. Aceasta este adevărata religie creştină.

Filimon 1:1 – p 6

Octombrie 16, 2009

Versetul 1.

„Pavel, întemniţat al lui Isus Hristos, şi fratele Timotei, către prea iubitul Filimon, tovarăşul nostru de lucru”

Întoarcerea lui la Domnul Isus s-a făcut prin sf. ap. Pavel şi fiind un om cu daruri deosebite, s-a alăturat grupului de lucrători pe ogorul Domnului, care îl ajutau pe marele lor părinte duhovnicesc, Pavel. Ce-i drept, el nu mergea din loc în loc, cum mergeau ceilalţi, dar acolo în localitatea lui, în Colose, era un lucrător de bază, un bătrân conducător de adunare. Adunarea era chiar în casa lui. După câte se vede, odată cu inima lui predată Domnului Isus şi-a predat şi casa şi averea. Aceasta este adevărata întoarcere la Dumnezeu.
Numele lui(Filimon înseamnă „îndrăgostitul” sau „drăgăstos”), pare să arate mai viu şi mai puternic ceea ce era el de fapt cu viaţa: un îndrăgostit de Cristos şi lucrarea Lui. Aşa trebuie trebuie să fie orice fiu al Golgotei, orice răscumpărat al Domnului Isus.
Numai de ceea ce eşti îndrăgostit eşti în stare să-ţi dai timpul, averea, talentele şi viaţa.
Lui Filimon, acestui îndrăgostit de Domnul Isus Cristos, îi scrie sf. ap. Pavel ca să primească înapoi pe unul din sclavii lui, pe Onisim care l-a jefuit şi apoi a fugit în Roma, unde s-a întâlnit cu sf. ap. Pavel şi prin el s-a întors la Cristos. Epistola a avut efect şi astfel Numele Domnului Isus a fost proslăvit şi lucrarea Lui a propăşit şi cu această ocazie.
Binecuvântat să fie Dumnezeu pentru toate minunile şi orânduirile Lui, prin care caută să ne apropie şi să ne înveţe mai desăvârşit calea şi voia Lui cea sfântă.
Amin!